Am ezitat să scriu despre Amelie… am avut sentimentul că nu voi găsi cuvintele potrivite să descriu o minune de film, am aşteptat să treacă zilele, să mă gândesc cum să încep, ce fotografii să aleg, cum să povestesc despre Amelie, să colorez printre anotimpurile mele, cum s-o aduc pe urmele paşilor mei de prin Bucureşti, din Parisul ei de vis în micul Paris al sufletului meu. M-am gândit destul, uneori e mai bine să scriu… să-mi danseze degetele cu unghii colorate în vişiniu, deasupra tastelor negre, pe valsul superb al Ameliei.
Amelie eşti tu, sunt visele tale, tristeţile, naivităţile, poveştile, temerile tale. Amelie este orice suflet sensibil, orice fată care visează, orice copil care vede ursuleţi şi iepuraşi în nori.
Amelie e fata care începe să trăiască, cea care îşi caută menirea, cea care vrea să fie fericită şi prin fericirea celorlalţi, cea care atunci când găseşte dragostea se sperie şi vrea să fugă din teama că o să fie prea fericită. Amelie e frumoasă şi veselă, într-o lume tristă, ea face lumea colorată şi îi dă zâmbetul pe buze. Amelie vrea să fie eroină, dar se mulţumeşte să aducă bucurii mici străinilor…
Amelie începe să trăiască prin ceilalţi. Când îl cunoaşte pe el, acel el, face din dragostea ei tot ce e mai naiv, mai frumos, mai palpitant din lumea ei. Amelie visează mai mult decât toţi oamenii din jurul ei, Amelie aruncă pietre în râu, îi place să privească feţele oamenilor în întunericul sălii de cinema, să observe detalii pe care ceilalţi nu le văd. Deşi în lumea ei fastastică, Amelie era fericită, are curaj să încerce să îşi aducă lumea colorată într-o lume gri. Noroc că sunt atât de multe Amelie în lumea asta, să o coloreze cu vise şi zâmbete!
Am văzut Amelie într-o noapte albă, aproape de zorii zilei. A fost, parcă, un vis. Ascult de-atunci mereu Le vals d’Amelie. Iar dacă ar fi vreun sunet pe care să îl aud în filmul vieţii mele, ar fi muzica lui Yann Teirsen. Ce cuvinte mici am scris despre Amelie. Nu, nu e eroina mea, dar aş vrea să văd frânturi din ea în fiecare fată din lume. O să mai văd Amelie. Nu e doar un film, e un mod de a trăi viaţa.
Dacă aş desena fericirea, aş desena privirea ei când îşi ţinea fericirea la piept.
Amelie has a strange feeling of absolute harmony. It’s a perfect moment. A soft light, a scent in the air, the quiet murmur of the city. A surge of love, an urge to help mankind overcomes her.
Eu sunt Amelie. Tu?
moi aussi, je suis amelie 😀
Trebuie să văd filmul acesta 😉
Da! Este un film superb, in cazul in care nu ti-ai dat seama de parerea mea 😛
ce mult imi place acest articol 🙂 si imi place sa cred ca este asa cum ai spus: exista o parte din Amelie in fiecare dintre noi! poate de aceea filmul ma incanta de fiecare data; e de revazut in curand!
mersi mult, irina! si bine ai venit pe blogul meu 🙂 eu astept postarile tale pe blog 😛
o sa fie bine in lume cat mai avem un pic de amelie in noi 😉