Emoţiile unei toamne idilice

Era o zi de septembrie idilică. Spun asta pentru că doar acasă zilele de toamnă sunt idilice. În Bucureşti sunt uşor imperfecte şi citadine. Septembrie, acasă, are prins în părul său, frunzele galbene ale viţei de vie, care poartă doar ciorchinii mari şi negri de struguri. Are lumina aceea portocalie, care se strecoară prin bolta de fier care susţine viţa de vie, creând nuanţe de arămiu printre norii albi şi pufoşi. Raze de soare palide, pe pietrele din curte, printre alte frunze. Atâtea nuanţe de galben şi maro, umbrite doar de albastrul tomnatic.

Era o astfel de zi, acasă, din toamna cea mai tristă de până atunci. Septembrie era luna începuturilor de şcoală, a regăsirii prietenilor şi iubirii mele de liceu. Septembrie însemna linişte şi zile idilice, cu lecţii învăţate în leagănul din curte sau pe grămada de dovleci galben-portocalii, amestecaţi cu frunze ruginii.

De data asta, era un septembrie trist şi gol. Terminasem liceul, renunţasem la locul (cu taxă) de la Târgovişte şi aşteptam următoarea vară, pentru a da admitere la Bucureşti. Mi-era un dor nebun de prietenii mei, de el, de acel el care îmi amărâse sufletul patru ani, din prima zi, neîntrerupt. Nu mai ştiam nimic de el de la Bac, dar nu voiam să îl caut, să îmi mai caut suferinţe ieftine, ca până atunci.

Era după-amiază. În cameră soarele nu mai intra. Îşi lăsase braţele pe alt colţ de cer, cumva în faţa casei mele, fără să o vadă. Afară, printre frunzele arămii adia vântul acela cuminte de septembrie. Citeam. Murise Geo Dumitrescu şi citeam un articol despre viaţa lui, mai apoi o poezie. Oare ce poezie? Era una boemă, de-o tristeţe demnă.

Şi era linişte. Linişte ca acasă. Se spune că la ţară e mai linişte decât la oraş, dar de fapt sunt atâtea zgomote mai mult sau mai puţin naturale. Ei bine, la ţară, liniştea o găseşti în orele acelea magice ale amiezii, când copiii dorm păcăliţi de bunici, când nu mai latră niciun câine, când oamenii îşi caută de lucru prin case. Şi străzile mici şi înguste tac, privind casele arse de dorul vremurilor trecute, de cele mai multe ori, mai bune decât prezentul.

O astfel de linişte era. Praful se ridica uşor pe stradă când adia vântul. Nu trecea nicio maşină, nu lătra niciun câine. Fetele erau la şcoală (ce vremuri!), ai mei erau acasă, dar nu ştiu unde căci aveam  sentimentul de casă pustie.

Ascultam pe atunci Radio România Cultural, cu voci calde şi muzici bune, începuse să cânte Alifantis când telefonul a sunat. Am tresărit, l-am lăsat să sune o dată, de două ori, nu răspundea nimeni. Am sărit de pe scaun, sau din pat, nu mai ştiu, am deschis uşa camerei mele, am lasat-o aşa, am trecut prin altă cameră, desculţă şi tristă, am ridicat receptorul (aşa nu îmi plăcea să răspund la telefon).

Dincolo de fire, el…

Simona? Sunt D.

Mi s-au înmuiat picioarele şi inima s-a zbătut săraca în pieptul meu de parcă o ţineam cu forţa în mine. Am vorbit mai puţin de un minut, sau poate chiar un minut. M-a întrebat ce fac, i-a părut rău că nu sunt la facultate, mi-a urat bafta pentru Bucureşti, mi-a zis că pleacă.

Pleci? am întrebat ameţită.

Da, la ai mei. I-am zis să nu mă uite, mi-a zis că o să îmi scrie, i-am dat adresa (nu aveam email atunci) şi am închis. Am stat aşa, câteva secunde, privind în gol, nu ştiam dacă era real, el, D. m-a sunat să îşi ia rămas bun.

Doamne, ce gust amar avea sufletul meu, murisem o dată acolo lângă telefonul vechi şi lumina aceea portocalie, care făcea valuri de umbre pe fereastră, pe covor. Şi îmi priveam picioarele goale şi mi se umpluse ochii de lacrimi, desi nu puteam plânge.

Din camera mea se auzea încet, parcă jelind, Alifantis, şi rostea trist Mă tem că nu am să te mai văd uneori… M-am ridicat şi m-am întors la Geo Dumitrescu şi la Alifantis. Şi am mai murit o dată în versurile lui Nichita. Am văzut cum s-au fărâmat patru ani din viaţa mea, dragostea mea. Pleca şi avea să fi plecat pentru totdeauna.

Nu mi-a scris niciodată. D. mă eliberase din colivie.

Sunt zile în care îmi amintesc toate amănuntele acelui moment. Au fost zile şi luni în care l-am urât, crezând că mi-a distrus adolescenţa, cu egoismul lui, cu frica lui de a mă iubi. Au fost zile în care am decretat sigură pe mine că nu l-am iubit, că nu a fost decât o faza, da, o fază de 4 ani, dar eram naivă crezând că e dragoste.

Târziu, după ce au trecut peste mine ani şi iubiri, m-am împăcat cu mine, adolescenta rănită. Am acceptat-o, am îmbrăţişat-o, am iubit-o pentru dragostea ei pură şi necondiţionată. D. e tot acolo. Am mai vorbit de atunci, pe messenger.

M-am împăcat cu ideea că nu a ştiut să mă iubească. Sau poate, de fapt, nu m-a iubit vreodată. Uneori mi-e dor de el. Închid ochii şi-mi amintesc întâmplări în care mă iubea aşa, în felul lui, ca în aceea după-amiază de decembrie. Sau poate mi-e mai dor de iubirea aceea cuminte, naivă de puştoaică tristă. Sper din tot sufletul să fie fericit. L-am iubit ca o nebună.

Zilele de septembrie păstrează ceva din amintirea lui. Începutul, dragostea mea la prima vedere, regăsiri după veri lungi şi pline de agonie, sfârşituri sub vocea lui Alifantis. Zece ani de când l-am cunoscut, şase de când nu l-am mai văzut. Căci Nichita avea dreptate. Mă tem că n-am să te mai văd uneori…

Photo by Matt on Unsplash

11 Replies to “Emoţiile unei toamne idilice

  1. Atât de profund! Sentimente emoționante zugrăvite în cuvinte simple și pline de întelesuri… Te pup Maria!

  2. @Anonim: Sper sa il citesti… stiu ca e destul de mare, dar asa e povestea 🙂

    @Vales: Scumpa mea, ma bucur mult sa te gasesc aici, in lumea mea virtuala. Te pup si te imbratisez cu drag!

    @Anonim: Normal ca nu, eu sunt Maria 😛

  3. Ai fost indragostita de el sau de ce ai fi vrut sa fie el?poate daca ar fi fost si el indragostit de tine in ziua de azi erati casatoriti si viata de zi cu zi ar fi omorat fluturasii din stomac si ar fi o persoana normala fara nici un mister nu ar mai fi D.cateodata e mai bine sa ramana tipu ala de care erai indragostita si sa poti sa visezi cu el decat tipu ce tea dezamagit…

    1. Am fost indragostita. Sunt convinsa ca nu ne-am potrivit si cel mai probabil daca am fi fost intr-o relatie adevarata, ne-am fi despartit destul de repede. Doar ca din visele neimplinite ramane mereu nostalgia acelui ce-ar fi fost daca… Iti multumesc mult pentru comentariu si bine ai venit printre anotimpuri 🙂

  4. Foarte frumos! Intr-adevar, septembrie are niste „culori” speciale, are un farmec aparte. Nu doar pentru tine, ci si pentru multi dintre noi:) E prima oara cand te citesc, dar voi mai reveni!

  5. Superb scris si, chiar daca trista, frumoasa poveste. Stiu ca suna paradoxal, dar orice poveste de dragoste are o frumusete unica… 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.