Dor încrestat în piele

Mi-e foarte dor de tine. Mi-e dor de tot ce nu am trăit niciodată pentru că te-ai grăbit să pleci. Îmi este dor în fiecare zi, nimeni nu vorbeşte de dorul-ritual, de seară de seară când rămânem singuri cu noi o clipă, un minut, o oră şi ne gândim la ce nu mai avem, la ce am pierdut, la dorurile noastre încrestate în piele, în suflet, în tăceri şi în fiecare pas.

Sunt ceea ce sunt astăzi pentru că mi-a fost dor de tine din prima clipă în care am fost conştientă că te-am pierdut. Ştiu că eşti acolo, după norii mei pufoşi, dincolo de cerul din numele meu, dincolo de tot ce este „logic” şi natural, într-o lume care există. Pentru că dacă nu ar exista de ce am continua să trăim, să zâmbim şi să plângem aici, sub cer?

Întotdeauna e greu, dar astăzi e şi mai greu… pentru că uneori am atât de multă nevoie de tine încât doare fizic, doare fiecare particulă din trup şi fiecare fărâmă de suflet. E un gol în mine pe care nu a putut nimeni să îl umple.

E o prăpastie în sângele meu pe care nu poate nimeni s-o acopere. E o îmbrăţişare pe care nimeni nu a putut să mi-o ofere, e o lacrimă pe care nu a şters-o cineva vreodată.

Eşti tu, pe care nu te-am mai găsit vreodată aici, pe pământ. Mi-e dor în fiecare zi mai mult. De un sfert de secol.