Despre uitare şi alte păcate

Mă revolt. Mă trezesc aşa, aparent din senin, şi mă revolt. Mă intrigă felul în care oamenii uită, felul în care oamenii merg mai departe, felul în care furtunile se transformă în zile leneşe de vară. Şi mă refer la toate uitările din lumea asta.

Cum uităm visele din copilărie, promisiunile, oamenii?

Întotdeuna m-a ros gândul acesta că mă voi uita, că îmi voi uita durerile şi tristeţile, că voi ierta oameni care mai apoi îşi vor bate joc (din nou) de sufletul meu. M-a revoltat mereu ideea că viaţa merge mai departe, uneori fără oameni dragi, fără vise vechi, fără amintiri.

Şi ştiu că uneori uitarea, la braţ cu iertarea, sunt cel mai bun medicament pentru suflet. Dar ce facem cu cicatricile noastre? Ele există.

Uneori, mă plimb prin Bucureştiul ăsta al meu drag şi neînţeles. Îi privesc lacrimile de printre ruine, poveştile uitate şi mă apucă un drag nebun de el. E plin de cicatrici. Cu toate acestea, nu ne gândim niciodată la un oraş viu, cu suflet şi amintiri, cu păcate şi vise.

Oare nu suntem şi noi la fel? Ruine cu lacrimi, poveşti uitate, străzi lăturalnice cu flori printre case dărăpănate, oraş viu pe care nu se opreşte nimeni să îl vadă? Ce faci când îţi uiţi poveştile, visele, fluturii din stomac?

Mă revoltă felul nostru facil de a uita tot. Am sentimentul uneori că fiecare zi este altă poveste, cu alt sfârşit.

Oameni care se rănesc între ei, care dărâmă universurile celorlaţi, oameni care lovesc, oameni care calcă în picioare aripi de fluturi. Oameni care a doua zi se salută zâmbind şi uneori chiar îşi împărtăşesc păreri şi idei. Cum se poate uita? Cum se poate ierta? Cum se poate merge mai departe?

Nu sunt ranchiunoasă. Nu urăsc. De ceva vreme încerc să mă ţin departe de tot ce înseamnă energie negativă, oameni răi şi bârfitori. Dar nu pot uita.

Nu vreau să uit.

Am avut jurnale de la 13 ani până la vreo 21. Să nu uit. Tot ce am simţit, ce am iubit, ce am trăit. Scriu pentru că nu vreau să uit. Mă îngrozeşte ideea că mă voi uita, că-mi voi trăda visele şi îngerii din mine.

Îmi seacă sufletul gândul că fiecare zi va fi alta, zi în care voi fi uitat că într-un ieri un om mi-a luat sufletul în derâdere.

Ăsta este păcatul meu cel mai mare, nu uit. Nu vreau să uit. Cine sunt astăzi sunt pentru am adunat în mine toate poveştile, toate ruinele, toate întâmplările din care am învăţa, tot răul, tot binele, dar nu uitarea care îţi otrăveşte sufletul. Mă caut mereu, îmi caut visele, tăcerile, copilele din mine.

Uneori uitarea este alinare. Uneori mersul mai departe este vital. Dar amintirea trecutului, lecţia învăţată este ceea ce avem nevoie toţi.

7 Replies to “Despre uitare şi alte păcate

  1. Sunt curios sa vad ce are de zis Dl. Baratki despre uitare, despre cine uita, cine nu uita, etc. Should be fun.

          1. Si eu parca iti raspundeam cu o trimitere la numarul de ori ori in care te-ai virusat tu si numarul de ori in care m-am virusat eu din proprie vina, hihi. 😛

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.