Suntem în anul 2020 și încă am sentimentul că e un tabu să vorbești despre sănătatea mintală. Zilele trecute, am scris un email în care povesteam cuiva că am început să am iar atacuri de anxietate și am regretat că am spus asta. Am regretat pentru că am simțit că asta mă face fragilă și inutilă. M-am simțit expusă și judecată înainte de a apăsa butonul de trimitere. Chiar dacă era vocea din mintea mea.
Orice, dar să nu ajung la nebuni
Am auzit în copilărie, pe stradă sau la școală, uneori și acasă, de oameni care au luat-o razna. Au fost duși la nebuni unde luau pastile cu pumnul. Sau stăteau acasă, întreținuți de familie, complet inutili și pierduți în lumea lor.
Mi-a fost îngrozitor de frică de posibilitatea ca într-o zi, din nimic, să o iau razna. Ajungeau nebuni cei care învățau prea mult, cei care trăiau diverse șocuri, cei care au greșit în vreun fel, ei sau strămoșii lor blestemați să dea mai departe boala. Era o rușine să fii nebun și inutil, să nu ai viață și să o complici pe a celorlalți.
Știu că nu este același lucru. Înțeleg diferența între tulburările de dispoziție, cele de anxietate, de personalitate sau cele alimentare. Înțeleg cât de amplu este spectrul acestor afecțiuni psihiatrice. Dar atunci, în anii ’90, asta înțelegeam prin nebun. Cineva care își pierdea mințile și nu era normal, ca noi toți ceilalți.
Când mi-au înnebunit salcâmii
Mi-a fost îngrozitor de frică să accept că mi se întâmplă ceva. Aveam 20 de ani, trăiam de puțin timp singură în București, fără familia mea, fără surorile mele pe care, practic, le crescusem. Aveam puțini prieteni, deși eram sociabilă.
Mă simțeam o impostoare la facultate, nu îmi găseam locul, nu puteam să învăț și să mă descurc așa cum o făceau alții. Îmi era îngrozitor de greu, ai mei abia aveau bani să mă întrețină în București, plăteam un loc foarte scump în singurul cămin unde găsisem un loc. Stăteam cu alte trei fete într-un cămin afiliat religiilor protestante și mă simțeam străină oriunde mergeam. Puneam o presiune oribilă pe mine să iau note bune, să nu pierd locul la buget, să îmi găsesc un job. A fost greu.
Atunci am început să am atacuri de panică și/sau anxietate. Am fost tot timpul un copil sensibil, cu tristeți și doruri aparent inexplicabile, dar am fost și un copil vesel și responsabil. Aveam 20 de ani și eram copleșită de tot ce mi se întâmpla. Atunci am început să mă ascund. Le-am ascuns alor mei că îmi este greu, nu am vorbit cu nimeni despre cât de tristă eram în fiecare zi. Nu am spus nimănui despre craterul care se forma în mine. Iar acesta a făcut ce știa el mai bine – a săpat în mine adânc.
Pe marginea prăpastiei cu zâmbetul pe buze
Au trecut doi ani cu atacuri de anxietate pe care nu știam să le gestionez sau înțeleg, cu frici care mi-au intrat în sânge, cu dureri groaznice de stomac și uneori insomnii amare. Doi ani în care m-am luptat singură pentru că nu am știut să vorbesc despre ce mi se întâmplă și am diminuat tot timpul suferința mea. De multe ori, am considerat-o exagerată sau închipuită.
Doi ani în care m-am îndrăgostit de cei mai nepotriviți oameni, în care mi-am construit suferințe amoroase să le pot acoperi pe cele reale. Am fugit cât am putut eu de tare de mine însămi.
Și într-o zi un om m-a văzut. Era coordonatorul meu la ONG-ul unde eram voluntar și a înțeles că dincolo de zâmbetul și energia mea molipsitoare se dădeau niște lupte. Și a întins mâna. Mi-a fost greu să accept că nu-s bine și că nu pot fi până nu înțeleg asta. Și am început să merg la psiholog.
Aveam 22 de ani și începusem să mă privesc cu adevărat.
Am ales să vorbesc despre sănătatea mintală
La începutul lunii mai a fost săptămâna europeană a sănătății mintale. Fără să am nici cea mai vagă idee de asta, într-o după-amiază mi-am pus pe hârtie ce aș vrea să fac mai departe, ce cauze să îmi aleg să simt că sunt folositoare în vreun fel. Și am ales asta. Am ales sănătatea mintală pentru că trăim poate cele mai dificile vremuri din ultimii 30 de ani.
Suntem în 2020 și încă ne este teamă să vorbim despre sănătatea mintală. Încă ne agățăm de clișee, încă diminuăm ce simțim. Încă mai credem că este curaj să vorbești despre anxietate, depresie, tulburări alimentare, traume sau fobii.
Și da, în bula mea a început să se vorbească despre sănătatea mintală, am văzut tot felul de campanii, inițiative și articole. Am ales să fiu și eu unul dintre oamenii care încearcă să spargă zidurile construite în jurul acestui subiect. O să o fac cum pot și cum știu. O să găsesc oamenii potriviți, pregătiți să dea mai departe poveștile sau cunoștințele lor.
Cred cu tărie că a avea probleme de sănătate mintală nu înseamnă că nu faci față, că ești incapabil să trăiești, să iubești sau să muncești. Toate conotațiile acestea negative nu fac decât să întărească zidurile ridicate de noi toți. Cum să nu îți fie frică să vorbești despre ce arde în tine într-o lume în care glorifică succesul, oamenii puternici și frumusețea fizică?
Suntem toți în aceeași poveste. Iar zilele astea, când trecem printr-o pandemie, mi se pare incredibil de necesar să ne luăm timpul să ne privim mai bine, să fim mai blânzi și mai empatici, să avem mai multă grijă. De noi și de cei din jurul nostru.