Nu mi-a plăcut niciodată iarna. Simțeam că mă sufoc în alb, în frig, în întuneric. Credeam că e doar amarul neplăcut dinainte de primăvară, de soare, de parfum, de muzică și râsete.
Când am căzut de prea-sus și am început să îmi adun cioburile, am început să privesc altfel iarna. Să nu mă mai zbat în furie. Să o accept. Să o primesc. Să o simt.
Am început să văd viața în anotimpuri. Și nu doar cele ale naturii. Sunt vremuri în care alergi și te bucuri de soare și oameni și atenție. Sunt vremuri în care îți faci cuib și viața se învârte în jurul unei singure planete de iubire necondiționată. Sunt vremuri de întuneric și sfârșit, de stat cu umbre și dezgropat tăceri.
Nu mi-a plăcut niciodată iarna până în ziua în care am înțeles că nu vine nimeni să mă salveze, oricât de iubită sunt. Că în cel mai adânc întuneric sunt singura care poate crea lumină.
Acum îmi trăiesc iarna cu tot ce aduce ea. Găsesc bucurie în acest sezon al vieții mele căci știu că dincolo e primăvara.
Acum aștept zăpada și frigul cu emoția copilului pe care îl caut tot mai mult în amintiri. Abia așteptam să vină tataia să mă ia de la grădiniță cu sania mea albastră cu spătar de lemn. Drumul acela până acasă e una dintre cele mai vii amintiri cu tataia. Drumul acela în tăcere și siguranță, mereu fascinată de nămeți, cu gândul la momentul în care aveam să îmi lipesc palmele înghețate de soba fierbinte. Acasă e mereu înăuntru.
Ce minune că avem puterea să ne rescriem. #2025descris