Ana-Maria Anghelescu este în ultimul an de doctorat și toată nebunia aceasta a găsit-o într-un alt capăt de lume, în Kârgâzstan. Scrie, ascultă muzică, citește și așteaptă să vadă marea.
Înainte.
În august 2019 Ana-Maria Anghelescu a aterizat în Bishkek, capitala Kârgâzstanului, pentru o bursă Erasmus ce ar fi trebuit să dureze 4 luni. A decis să își prelungească șederea până la sfârșitul lui aprilie, astfel încât să poată beneficia de oportunitățile oferite de bursa în zona pe care o studiază – Asia Centrală.
A urmărit informațiile despre răspândirea virusului încă din ianuarie, când a revenit la Bishkek după vacanța de iarnă, însă a considerat că nu va ajunge acolo, cel puțin nu prea curând, pentru că nu multă lume călătorește în zona respectivă. Primele cazuri s-au confirmat în a doua jumătate a lui martie, deși Kârgâzstan are graniță directă cu China (pe care a închis-o încă din ianuarie).
Înainte de confirmarea oficială a cazurilor însă, guvernul kârgâz a adoptat măsuri pentru distanțarea socială, la câteva zile după ce vecinii din Kazahstan au confirmat primele cazuri. Momentul în care universitatea și-a mutat activitatea în online a fost semnalul că lucrurile se complică. Pe 24 martie a fost introdusă starea de urgență în Bishkek și în alte câteva orașe, iar de atunci nu se poate ieși decât la cumpărături, la farmacie sau la spital, cu declarație pe proprie răspundere și pe o distanță mai mică de 1,5 km.
Acum.
Perioada de tranziție (16-24 martie) a petrecut-o profitând de ultimele zile de „libertate de mișcare”, plimbându-se prin oraș cu prietenii și bucurându-se de zilele frumoase de primăvară, sărbătorind Anul Nou specific regiunii (Nowruz). În același timp, a trecut cu o viteză uluitoare prin numeroase stări:
„Sunt mai în siguranță aici, în Kârgâzstan. Nu pot zbura acum spre casă, sigur iau virusul și ai mei sunt în categorie de risc. Nu contează, plec, mai bine acasă, că nu se știe cât durează situația. Gata, îmi fac bagajul. Îmi iau biletul de avion. Nu, nu plec, ajung în țară și mă pun în carantină instituționalizată, acolo sigur iau virusul, nu pe aeroport. Aoleu, se închid granițele aeriene aici, plec că cine știe cât rămân blocată departe de casă.
Vreau acasă. Nu mai pot să zbor decât prin Moscova. Mi-am cumpărat biletul de avion, în 2 zile sunt acasă. Mi-am împachetat tot bagajul. 7 (care trebuiau să fie 8) luni de amintiri nu încap în 2 valize care ar trebui să aibă sub 40 de kilograme. Mi s-a amânat cu 12 ore zborul spre Moscova, nu-i bai, iau următorul zbor spre București. Nu mai e nici un zbor spre București. Agenția nu poate să mă ajute. Compania aeriană nu poate să mă ajute. Agenția a găsit o soluție în care de la maximum 10 ore de călătorie ajung la 40+, cu escală de peste 24 de ore în aeroportul din Istanbul, probabil nodul aerian cel mai aglomerat la momentul ăsta. Nu contează.
Plec. Nu plec. Plec. Nu plec. Rămân. Stau. Sun Ambasada noastră din Kazahstan. Sfatul rațional: rămâi, deși cu o urmă de De ce nu ai plecat mai devreme. E normal. Dar cine ar fi crezut? Și-apoi ce aș fi rezolvat? Sunt mai în siguranță aici, în Kârgâzstan.”
A surprins-o că totuși că s-a adaptat destul de ușor. Crede că o ajută enorm faptul că are în continuare un program stabil, că are multe deadline-uri în aprilie și că e în ultimul an de doctorat.
Doruri.
Mie întotdeauna mi-e dor de mare. Iarna asta mi-a fost și mai dor, pentru că vara trecută nu am reușit să merg să o văd. Și mi-e dor să înot, pentru că nu am mai înotat regulat de 10 luni. Cândva, în ultimele săptămâni, am visat că înotam și mi-era tare bine.
Îmi e dor să dau ture de Herăstrău cu prietenele mele și să povestim cu orele. Îmi mai e dor să flirtez într-o interacțiune directă, nu prin mesaje. Mi-e dor să ies la un suc cu fetele. Dar mi-e dor să ies și la un date. Mi-e dor de un sărut sub corcodușii înfloriți. Și mi-e dor să mă plimb prin librării și să răsfoiesc cărți. Mi-e dor de București, dar de el mi-era dor și înainte de carantină. Mi-e dor în general de vuietul orașului care acum e adormit.
Frici.
Una dintre fricile Anei este însingurarea și incapacitatea noastră de a mai interacționa unii cu ceilalți. Totuși, crede că vom aprecia și mai mult îmbrățișările și săruturile. Cred că fiecare sărut va fi ca cele pe care iubiții și le dau în gări și aeroporturi. Și mai cred că toți ne vom îmbrățișa cum se îmbrățișează îndrăgostiții care încă nu au avut curajul să își mărturisească iubirea și știu că începând de a doua zi nu se vor mai vedea pentru o lungă perioadă de timp, poate niciodată.
Ana-Maria speră ca distanțarea socială să ne învețe să respectăm mai mult regulile de distanță la magazin și la bancă, să nu ne mai împingem la coadă, să strănutăm și să tușim în cot, să nu mai mergem la birou chiar și când avem doar simptome minore de răceală. Și să ne spălăm pe mâini tot timpul! Sper ca distanțarea socială să însemne totuși doar distanță fizică și mai multă apropiere socială, așa cum am văzut deunăzi pe facebook.
După.
Programul ei e în continuare încărcat și spune că nu apucat să se gândească la ce va face diferit după pandemie. Pentru ea, acest după este de fapt după ce susține doctoratul. Pandemia e un dat care va trece, nu își face promisiuni care au carantina ca moment de referință pentru că încă își organizează viața după alte priorități.
Îmi place să cred că în ultimii ani am învățat să îmi apreciez prietenii și să mențin relații constante cu ei, să mă bucur de ce mi se întâmplă și să profit de fiecare oportunitate, să mă opresc când nu mai pot. Caut în continuare sensul vieții, deși Camus săracul mă învață că viața mea ar fi mai fericită dacă aș accepta că nu există un sens, iar asta mi-ar da un sentiment eliberator, dar eu sunt căpoasă. Da, voi merge la mare. Voi merge probabil la teatru și la operă. Dar astea sunt chestiuni uzuale, pe care le fac de obicei în situații normale. Ah, da, și o să zbor spre casă, deci pot bifa și o călătorie cu avionul post-pandemie, când mă voi bucura probabil să aud aplauze la sfârșit.
Lumea de după.
Dacă mă întrebi ca wanna-be profesionist în relații internaționale, o să îți spun că lumea era oricum în schimbare: moduri de înțelegere a lumii aka ideologii, interacțiuni dintre marile puteri, dinamici regionale și inter-regionale – toate astea se schimbă. Războiul informațional a primit mai multă muniție în perioada pandemiei, competiția geopolitică se acutizează, iar faliile capitalismului și ale modelului de dezvoltare pe care îl promovăm acum se văd în gestionarea globală a crizei de sănătate publică. Îs o mare realistă, știu.
Dacă mă întrebi ca om, cred că lumea o să învețe să aprecieze mai mult timpul și interacțiunile. Faptul că pierdem atâția oameni din cauza virusului și că mulți apropiați sunt în categorii de risc, că multe dintre activitățile noastre preferate pe care abia așteptam să le facem săptămâna viitoare au fost amânate pe o perioadă nedefinită, că nu se știe când ne vom îmbrățișa prietenii sau când ne vom săruta iubiții cred că o să facă lumea asta mai bună. Îs o mare idealistă, știu.
De văzut/citit/ascultat:
- Un serial: The Good Place (Netflix)
- Un film: 1917
- O melodie/un album/un concert: Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră de Piotr Ilici Ceaikovski, înregistrat în cadrul Concertului pentru Anul Nou din decembrie 1988, în interpretarea Filarmonicii din Berlin, sub bagheta legendarului Herbert von Karajan și avându-l ca solist pe extraordinarul Evgeny Kissin (care avea pe atunci doar 17 ani!!!). Oricând. Absolut oricând și oriunde aș asculta concertul ăsta. E dramatic, e liric, e plin de poezie și imagini auditive care mă duc cu gândul în locuri preferate. Cam cum îi fug degetele lui Kissin la finalul concertului, așa o să ne fugă și nouă picioarele la finalul carantinei! Îl recomand cu basul bine calibrat, eventual cu degetele pe boxe. Este terapie curată!
Pentru cei care preferă alt gen de muzică, recomand aproape oricând Queen la Live Aid 1985. Ce face Freddie Mercury acolo cu publicul devenit marionetă în mâinile lui este absolut nebunesc.
- O carte de ficțiune:
- O carte de non-ficțiune:
***
Apropieri este o serie de micropovești despre vieți simple în vremuri complicate. Citește și alte frânturi de viață normală în vremuri de izolare.