Ochii îmi sunt cameleonici, sufletul nu. În privirea mea se joacă zâmbete și tristeți, culori și vise. Aproape verde, căprui luminat. Îmi transform privirea în funcție de soare și lacrimi. Ce m-ar putea defini mai frumos?
Mă obsedează timpul. Trece prin mine și eu prin el, ne jucăm, ne alergăm, ne provocăm. Refuz să cred că am aproape 30 de ani, dar ador fiecare zi din fiecare an din fiecare deceniu care mi-au croit drumul până într-această seară de noiembrie. Dar am în suflet 20 de ani căci am încă nebunia și naivitatea unui copil care învață să fie om mare. Și dacă e prea târziu să mai cunosc oameni, să îmi mai fac prieteni? După trădări și dureri, după lacrimi și nuosămaiiubescniciodatăpenimeni, mi se mai poate lipi un om de suflet în câteva ore, zile sau luni?
De câte ori o poți lua de la capăt? Să îți spui povestea, să scoți sufletul și să îl pui pe masă lângă latte, să te dezbraci și să rămâi în cicatrici… și-apoi să iei metroul și să te întorci acasă, să te bagi sub duș și să-ți auzi șuierând poveștile rămase prin oraș. Și dacă fug iar oamenii cu ele? Dacă rămâi iar cu gustul ăla sărat al lacrimilor, al trădărilor?
Mă întorc la el, ca întotdeauna. Căci el e acolo să îmi fie nord, apă, aer și rădăcină. Dar de câte ori nu am plâns în îmbrățișarea lui și i-am jurat că o să îmi văd de viață și nu o să mai caut niciun prieten, niciodată?
Și dacă privirea mi-e aproape verde de dor și dacă e târziu să cred că merit oameni buni și frumoși care să îmi fie aproape? Dacă în mintea mea împăienjenită de trădări și veninuri, de oameni care au plecat, de oameni pe care i-am lăsat să plece, de oameni care nu au mai venit nicproape verde de dor și dacă e târziu să cred că merit oameni buni și frumoși care să îmi fie aproape? Dacă în mintea mea împăienjenită de trădări și veninuri, de oameni care au plecat, de oameni pe care i-am lăsat să plece, de oameni care nu au mai venit niciodată, dacă în mintea mea e un bug pe care nu îl găsesc și nu aud decât un sunet ciudat de eroare…
Și oare nu îmi devalorizez poveștile spunându-le când cred că am mai găsit un om din ăla fain, căci stai cu el la masă și îi vezi aripile?
Dar așa au fost și ei… și roșcata mea frumoasă, prima mea prietenă adevărată, și puștiul din banca a doua care îmi scria sfaturi prin bilețele, și blondina mea zâmiodată, dacă în mintea mea e un bug pe care nu îl găsesc și nu aud decât un sunet ciudat de eroare…
Și oare nu îmi devalorizez poveștile spunându-le când cred că am mai găsit un om din ăla fain, căci stai cu el la masă și îi vezi aripile?
Dar așa au fost și ei… și roșcata mea frumoasă, prima mea prietenă adevărată, și puștiul din banca a doua care îmi scria sfaturi prin bilețele, și blondina mea zâmbitoare alături de care chiuleam la antică să bem cafea la muzeul de istorie, și omul care a avut grijă de mine și m-a iubit așa nebună și care nu a profitat nicio clipă de naivitatea mea și a ales să mă facă un om puternic.
Și toți acei oameni pe care i-am luat în casa mea și le-am dat dragoste la felul întâi și fidelitate la desert și nu am primit decât venin. Toți aveau aripi. Toți m-au iubit la un moment dat. Unde e bug-ul?
Și dacă acum ochii îmi sunt verzi, când știu dacă e târziu?
Superb! Mi-au dat lacrimile pentru ca ma regasesc. In cuvintele tale gasesc fragmente din ceea ce simt eu. Aripi de flutur frante in zborul vietii. Dar totusi, niciodata nu e prea tarziu !