Acea fată care scria

Am început să plâng în timp ce împătuream nişte haine. Era seară şi umblasem toată ziua prin zăpezile Bucureştiului. Ascultam Yael Naim şi dintr-odată mi-am amintit cât de fericită sunt, cât de puţin avem nevoie să fim fericiţi cu adevărat.

Şi acolo, în micul meu univers, cu ferestrele închise şi cu posterul cu Audrey, mi-am amintit cât de bine îmi este aşa, între patru pereţi doar cu el, uneori fără bani, uneori fără timp, uneori fără linişte, dar întotdeauna amândoi.

Umblăm orbi prin oraş. Uităm să ne oprim o clipă să zâmbim zăpezii, oricât de tare ne-ar displăcea vremea. Uităm să respirăm, să ascultăm cuvintele melodiilor din playlist, uităm să apreciem lucruri mărunte. Şi nu pentru că nu ştim să facem asta, ci doar pentru că e aşa de simplu să uităm.

Cândva, eram aceea mică fată din melodie, care se ruga pentru o minune. Aceea fată care scria în fiecare zi cuvintele care îi apăsau sufletul şi care din litere se transformau în lacrimi.  Cum am uitat că minunea se împlineşte în fiecare zi?

Azi mi-am amintit. Şi o voi face de fiecare dată când îmi va săruta fruntea ca un om mare.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.