Zilele astea sunt nebună cu JO. Mă fascinează disciplina, ambiția și puterea acestor oameni care muncesc ani de zile pentru visul suprem al oricărui sportiv: Jocurile Olimpice. Dar cu cât mă uit mai mult, cu atât îmi dau seama că habar nu avem ce înseamnă toată munca asta despre care avem sentimentul că știm.
Draga de Alina Dumitru a luptat în dureri groaznice pentru medalie, iar niște animale urbane s-au gândit că era mai important, totuși, să voteze, așa că li s-a părut indicat să o jignească pentru că nu a vrut să se implice în minunata noastră viață politică. Avem sentimentul că știm, că înțelegem, avem convingerea că avem dreptul să stăm în fața televizorului și să spunem proasta, s-a dezechilibrat sau nu a fost atentă. Aseară am simțit mai mult ca niciodată că habar nu avem ce înseamnă să fii sportiv. Nouă ne e lene să alergăm de 2 ori pe săptămână, de unde să putem înțelege ce înseamnă 10 ore de antrenament în fiecare zi?
Când am deschis televizorul ea stătea pe marginea planșei, iar comentatoarea era extrem de indignată. Mi-a luat câteva minute să înțeleg exact ce s-a întâmplat. Am încercat să îmi imaginez ce simte femeia asta, ce gândește în minutele acelea lungi și dureroase, cu toate privirile asupra ei… să aștepți ziua asta și să lupți pentru ea, să ajungi până în semifinală, s-o câștigi iar alții să ți-o fure fără nicio rușine. Nu am putut. Am încercat să leg momentul ăsta de niște momente personale, dar mi-am dat seama că nici măcar nu pot să ating nivelul cel mai de jos al trăirilor ei. A trecut prin toate stările, de la indignare, furie, la resemnare, la momentele acelea cu lacrimile uscate pe obraji și privirea în gol până la momentul în care a înțeles că a pierdut când au scos-o de pe planșă. În momentul ăla m-a pufnit plânsul și mi s-a părut atât de nedrept.
M-a emoționat enorm și antrenorul ei căruia îi tremura mâna când scria contestația, care încerca să repare nedreptatea… iar când s-a terminat totul și a luat-o în brațe a fost atât de impresionant. Nu știu cum s-a putut mobiliza să lupte în finala mică. Nu știu cum se poate trece peste așa ceva. Dar știu că de azi încolo nu îmi mai dau cu părerea când vine vorba de evoluțiile sportivilor. Când ești acolo, la cel mai înalt nivel, ești pentru că meriți. Dincolo de asta, totul ține de concentrare, nervi, noroc și uneori de nedreapta soartă. Shin A Lam ar trebui să fie un model pentru toată lumea. Pentru că ea va merge mai departe, cu povara unei medalii pe care nu a câștigat-o.
fotografii de pe yahoo
mai multe info pe Prosport.ro