#Raw34. Să fiu un om mai bun cu mine

La început de octombrie am împlinit 34 de ani. Ciudat de mulți având în vedere că simt că am încă 20 și totuși exact numărul de ani care m-au făcut omul de astăzi. Nu mi-e dor de adolescență și nici măcar de studenție, nu am nostalgii și nici regrete. Am doar un maldăr de gânduri care sapă și construiesc în mine.

Popas între ani. Cine (mai) sunt astăzi, la 34 de ani

Știu că fiecare vârsta are importanța sa și întotdeauna când privești în urmă ai tendința să te raportezi la ceva doar prin experiențele adunate.

Mi-e tare greu să mă gândesc la mine, cea de 20 de ani. Mi-e drag și milă în același timp. Mă gândesc câte nu știam, cât sufeream din cauza unor oameni, cât de grea îmi făceam singură viața. Mă gândesc ce singură mă simțeam, deși eram înconjurată de oameni. Mă gândesc ce frică îmi era să cred în mine.

Și dincolo de toate, îmi amintesc ce greu mi-a fost să accept că e ceva în neregulă cu mine, cât de greu mi-a fost să cer ajutorul.

Dar mă gândesc și cu drag, căci eram convinsă că dragostea salvează lumi. Orice fel de dragoste, orice lume. Și asta a fost, cumva, fundația mea. Am construit pe credința asta, chiar dacă mi s-au destrămăt multe alte ziduri între timp.

De multe ori mă gândesc la mine, cea din anii trecuți, cu vinovăție. De ce nu am avut mai multă grijă de mine? De ce nu am crezut mai mult în mine? De ce am transferat responsabilitatea binelui meu celorlalți? Când am ajuns să cred că este în regulă să am toate pretențiile absurde de la mine?

Un alt fel de Revelion

Cred că fiecare găsește prilej să se privească mai atent în oglindă când își serbează ziua de naștere. Poate e unul dintre puținele momente în care ne dăm voie să ne privim. E un fel de Revelion în care îți aduni gândurile, îți faci bilanțul, îți faci planuri. De altfel, întotdeauna m-am raportat mai mult la ziua mea decât la finalul anului pentru astfel de inventare.

Anul ăsta mi-a fost un mare amalgam de experiențe și experimente, de căutări și întrebări, an în care am pus la îndoială tot ce știam despre mine. An în care am iubit, am dezamăgit, (m-)am dăruit, am plâns, am luminat.

Cine (mai) vreau să fiu

Mă tot privesc în oglindă de câteva săptămâni. Îmi forțez uneori privirea să rămână acolo, să îmi dau voie să mă văd așa cum sunt, fără filtre, fără adăugiri și înflorituri, fără ce zice lumea, fără ce așteaptă lumea de la mine. Și e un exercițiu greu și răvășitor.

Îmi doresc să am un an în care să mă uit la mine fără să îmi întorc vreun moment privirea. Un an în care să mă înțeleg și să mă accept mai mult decât am făcut-o în toți anii ăștia care au trecut prin mine. Cel mai greu război nu îl ducem decât cu noi înșine, nu?

* Am scris și anul trecut, după ziua mea, despre ce am înțeles din viață până la 33 de ani. 

credit foto: Cristian Verzea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.