E sfâșietor să scrii despre mame toxice când ești mamă. Dar trebuie să fie de-a dreptul cutremurător să trăiești cu convingerea că nu ești de ajuns pentru mama ta.
Când Matilda mi-a scris povestea ei, am încremenit în fața emailului. Am citit fiecare cuvânt cu lacrimi în ochi, cu un nod în gât și cu o apăsare teribilă în piept. I-am citit gândurile fără să mă pot agăța de povestea ei, căci relația mea cu mama e una diferită. Și am citit-o complet diferit față de cum aș fi citit-o acum patru ani. Am citit-o cu sentimentul de vinovăție pe care îl car după mine de când sunt mamă: că nu voi fi vreodată de ajuns copilului meu.
M-am tot gândit cum să dau povestea asta mai departe. E lungă, dureroasă și arde tare-n atât de multe feluri. M-am gândit la toate fiicele care vor citi și se vor regăsi în poveste. Și li se vor împreuna lacrimile în bărbie conștiente că nu vor fi de ajuns niciodată pentru mamele lor.
M-am gândit și la toate mamele care se vor regăsi de partea cealaltă, toate mamele pe care nu le-a învățat nimeni să fie mame, care au intrat în cercuri vicioase din care nu au mai știut niciodată să iasă. Și pentru care fiicele lor nu vor fi vreodată de ajuns.
I-am lăsat povestea așa cum a scris-o, ca un eseu îngrijit, autentic, asumat și înspăimântător de trist. Pentru că nu ne putem elibera decât dacă vorbim despre tot ce nu s-a vorbit până acum.
Lucrurile care nu se spun niciodată
M-am hotărât să scriu pentru că am citit multe povești de la noi sau din alte părți în ultima vreme despre relații mamă-fiică și nu m-am regăsit nicăieri. Nu sunt nici ascultată, dar nu am fost nici abuzată fizic.
Relația noastră e toxică din prea mult bine ar spune cine se uită la ea de la suprafață. De fapt mantra cu care am crescut a și fost „din prea mult bine faci așa” (de obicei ceva rău). Cât am crescut, nu mi-a lipsit nimic. Nici măcar iubirea nu mi-a lipsit.
Și totuși, a fost ceva acolo care mereu a lipsit. Era ca și când aș fi fost mereu în competiție cu perfecțiunea, ca și când ar fi trebuit mereu să fiu cea mai bună și chiar mai mult. Era ca și când niciodată nu aș fi fost suficientă doar eu.
Desigur, povestea mea nu e unică, am găsit-o în cartea lui Karyl McBride „Will I ever be good enough? Healing the daughters of narcissistic mothers. Poveștile de acolo m-au făcut să înțeleg unde mă plasez în această relație, să văd că există un pattern pe care îl pot identifica, să văd că nu sunt singură.
În limbaj de specialitate această situație se cheamă mother wound. Dar citind cartea aceasta de psihologie, cel mai mult am simțit răceală teoretică, deși este plină de experiențe personale și de sfaturi blânde.
Oare sunt singura poveste?
Toate poveștile provin din SUA și m-au făcut mai mult să mă simt deconectată de context. Chiar nu există și la noi situații similare? Numai eu și una dintre prietenele mele cele mai bune trecem prin asta? Și așa, tot vorbind, am ajuns să descopăr povești similare, ascunse într-un dulap, pe care le discutăm cel mult cu terapeuții noștri, în cazuri bune cu prietenii sau pe care le ignorăm pentru că trebuie să ne acceptăm și respectăm părinții.
Dar de unde poate veni respectul când gaslighting-ul e la ordinea zilei? Sau când orice aș face nu e bine? Sau când, atunci când se plânge că nimeni nu o ajută să spele vasele sau să calce, dacă fac asta, se plânge ori că nu fac bine ori că trebuie să muncească ea triplu ca să curețe mizeria pe care am făcut-o…
Sau când, atunci când rar e bolnavă și suntem în aceeași casă, deși am trăit o grămadă de timp în alt oraș și chiar altă țară, deci aș putea să îmi gătesc, ea trebuie să se scoale, să fie nemulțumită că nimeni nu înțelege că ea e bolnavă și să gătească. Și astea sunt doar exemple recente.
Când nu poți să schimbi nimic și asta te frânge
Sunt într-o etapă în care totul mi se pare extrem de nedrept. Am făcut terapie o perioadă, dar mi se pare că tot ce am făcut a fost doar să învăț să accept că așa va fi situația mereu și eu nu o pot schimba pe ea, așadar să învăț să nu mă mai deranjeze că ea nu mă înțelege.
Și am obosit, pentru că nu asta înseamnă o relație mamă-fiică sănătoasă. Pentru că nu asta vreau eu de la relația mea cu mama. Nu vreau să mai accept această situație pentru că așa trebuie, pentru că asta e, nu poți să schimbi tu o persoană.
M-am săturat să nu fiu auzită. M-am săturat să mi se ceară respect doar în virtutea faptului că m-a născut și la schimb să nu fiu respectată. M-am săturat să îmi fie reproșate așa zise greșeli de ani de zile.
Singura „greșeală” pe care o recunosc e că mă încăpățânez să fac ce vreau eu. Uneori poate chiar și intenționat să fac ceva ce știu că ea nu ar accepta orice ar fi, chiar dacă nici eu nu îmi doresc asta neapărat. Cum ar fi să fiu într-o relație friends with benefits sortită eșecului dintru început.
După o astfel de experiență de viață, am ajuns să mă întreb inevitabil de ce? Care e the ultimate reason pentru care universul mă pune să trec prin asta? Ce mai pot să învăț? Nu mai pot să tot învăț din asta. E clar, nu voi fi niciodată fiica perfectă din tiparul ei, dar nu vreau să mai învăț să fiu rezilientă și rezistentă și cum altfel s-o mai spune azi la puternică.
Niciodată suficient de bună pentru mama mea
Și oricât de puternică aș ajunge știu că niciodată, orice voi face, nu va fi suficient. În câteva luni voi obține un doctorat într-un domeniu pe care îl studiez deja de aproape 10 ani, am un serviciu stabil de aproape 6 ani, la care probabil aș fi avansat deja dacă ar fi existat vreo posibilitate reală pentru asta.
Sunt venită din provincie, fără nicio pilă sau cunoștință în marele București și am ajuns să lucrez în vârful domeniului meu. Mi se deschid uși și mi se fac propuneri doar pe baza a ceea ce am făcut eu în toți anii de când m-am mutat la București pentru facultate.
Și totuși…
… faptul că am avut 2 relații stabile de lungă durată m-au transformat în curva Bucureștiului.
… faptul că am decis să prelungesc o bursă în străinătate, utilă pentru doctoratul meu, m-au transformat într-o ratată.
… faptul că nu accept să fiu insultată de către mama și eventual răspund sau combat, m-au transformat într-o persoană pe care nu o respectă nimeni.
… faptul că prefer să vorbim mai rar și eventual despre chestiuni neutre, m-au făcut călăul mamei mele.
Pentru că, am înțeles târziu asta, singurul meu scop în viață ar trebui să fie să înfăptuiesc dorințele mamei mele. Chiar dacă eu nu îmi doresc asta, chiar dacă nu e ceva ce are legătură cu ceea ce am făcut eu până acum, chiar dacă pur și simplu este prea toxic pentru mine.
Când mama trăiește prin mine
Reputația mea este reputația mamei mele. Reușitele mele sunt prestigiul mamei mele. Am învățat cu greu să spun nu și chiar și când o fac sunt năpădită de vină, pentru că are grijă mereu să îmi amintească de faptul că nu am respectat traseul prestabilit. Și deși sunt frustrată de această vină, cred cu tărie că tot consumul meu nervos este ceva ce o hrănește pe ea.
Îmi este imposibil să accept că o mamă – care susține sus și tare că mi s-a dedicat, care și-a sacrificat, din cauza a diferite circumstanțe, propria carieră pentru a mă crește pe mine – este în stare să nu vadă toată suferința pe care mi-o provoacă.
Martiriul ei îi este blazon, pe care eu însă nu i l-am cerut, dar i l-am respectat și încă îl respect. Cu toate astea, în virtutea sacrificiului ăstuia, nu cred este suficient să mi se ceară să îmi neg propria voință, pe care culmea, cumva-cumva, tot ea a întărit-o. E un paradox major aici, dar da! Mi-a stimulat mecanic autonomia și dorința de a explora și învăța lucruri noi, pentru a ajunge într-un punct în care ele îi sunt ei dăunătoare.
Și oare chiar nu mă vede?
Îmi este imposibil să accept că mama mea nu vede toate rănile pe care mi le provoacă atunci când nu acceptă că pot să iau unele decizii, care ei nu i se par în regulă, pentru că așa am crezut de cuviință, nu pentru că semăn cu tata sau pentru că m-am luat după „toți proștii”.
Din cauza acestor răni am ajuns să urăsc cuvântul „trebuie”. Pentru mine nu trebuie să fac nimic. Pentru mine nu are sens acest cuvânt, pentru că nu există trebuie. Acest trebuie înseamnă doar că cineva îmi impune mie să fac ceva care s-ar presupune că e bine. Pentru mine, pentru persoana respectivă sau pentru altcineva. În momentul în care aud trebuie, eu nu mai trebuie să fac nimic. Pentru că nu mai pot și nu mai vreau.
Până când moartea ne va despărți
Cât de rău e să recunoști că ai dorit moartea mamei tale ca să scapi de principala sursa de stres din viața ta? Foarte rău, știu. Dar cât ea este, nici nu mă pot rupe de ea, dar nici nu mai pot trăi așa. Pentru că e adevărat că o iubesc, dar în același timp o și urăsc.
O iubesc nu pentru că e mama sau pentru că trebuie, ci o iubesc pentru că atunci când mă ascultă, pare că putem avea o relație bazată pe încredere.
Dar o urăsc pentru că atunci când ajungem inevitabil într-un punct de contradicție, dacă i-am spus vreodată vreo temere, este folosită împotriva mea, dacă i-am spus vreo slăbiciune sau vreo dorință mai ascunsă, este folosită împotriva mea.
Și cel mai des, îmi reamintește că sunt singură, că numai ea îmi este sprijin, oricâți prieteni aș avea în jur. Pentru ea, toți prietenii sunt falși, cu cât mai apropiați, cu atât mai interesați și cu atât mai repede vor fugi când voi avea o problemă.
Când a înțelege nu e de ajuns
Rațional, pot să înțeleg de unde îi vine acest comportament. Rațional, pot chiar să lucrez cu el. În viața reală este imposibil, iar când mă atacă frustrarea și neputința se adâncesc și ies la iveală, oricâte tehnici aș fi învățat la terapie sau câte articole cu povești similare am citit.
Pentru că la ea ascultarea este unidirecțională: de la mine la ea, invers niciodată. Pentru că la ea părinții din ziua de azi, care își ascultă copiii și încearcă să le înțeleagă nevoile, suferă de parenting, o invenție modernă care înseamnă libertate prost înțeleasă.
Pentru că de fapt părintele trebuie să se impună și știe tot ce e bine pentru copil, indiferent că acel copil are aproape 30 de ani.
O poveste fără final fericit
Cel mai tare mă irită poveștile cu final fericit în relațiile mamă-fiică. Chiar dacă de multe ori ele sunt un proces de lungă durată, aceste povești nu sunt realitatea pentru multe dintre tinere care trăiesc ce trăiesc eu. Pentru mine și probabil pentru multe alte fete, deși lucrăm constant la îmbunătățirea relației cu mamele noastre, acest proces se întinde pe toată viața și poate eșua lamentabil în ciuda oricăror suișuri și coborâșuri.
Mă irită acele povești pentru că mă simt deja neputincioasă, pentru că nu mai pot trăi în această situație și îmi este mult prea greu să mă desprind de ea. Chiar și dacă locuim în orașe diferite și ne vedem rar, durerea absenței unei relații sănătoase cu mama mea este mai puternică decât toate beneficiile liniștii câștigate.
Nu, nu am ajuns să-mi doresc propria moarte, vreau să fac și să trăiesc atât de multe experiențe minunate, inclusiv pe aceea de a fi mamă la momentul potrivit, și nici nu vreau ca viața mea să fie definită ca desfășurându-se „în ciuda a…”.
Vreau să fie viața mea cu experiențele mele și vreau să pot vorbi despre ele fără să fiu judecată. Și mai vreau să învățăm ca societate că părinții nu au întotdeauna dreptate. Și că e ok să nu accepți răni provocate de părinți, pentru că dacă ar fi răni provocate de străini, ai fugi imediat. Dar poți fugi de părinți?
Fotografie de Soragrit Wongsa de pe Unsplash.
Hai să vorbim despre sănătatea mintală
- Relația cu părinții ne trasează cumva întreaga existență. De multe ori, ne e prea greu să vorbim despre dureri și abuzuri fără vinovăția faptului că îi trădăm pe cei care ne-au dat viață. Dar avem nevoie să vorbim despre toate lucrurile astea nevorbite, să fim generația care frânge cercuri, care vindecă acest lanț de suferințe așezate în noi din strămoși.
- Când am citit povestea Matildei m-am gândit la articolul ăsta, poate vă e de ajutor: Nu ne putem salva mamele de propria lor durere.
- Dacă ai trecut printr-o experiență similară și vrei să îți spui povestea, scrie-mi la hello@simonarentea.ro. Cred tare în faptul că normalizând sănătatea mintală avem o șansă reală să ne creștem copiii într-o lume mai bună.
Dragă Matilda,
Păstrând proporțiile, împărtășesc cu tine experiențe similare. Însă după doi ani de terapie continuă, am înțeles că a continua să lupți, să încerci din răsputeri să construiești o relație sănătoasă cu părinți toxici este, mă tem, un deziderat în sine nesănătos. Când am înțeles că toate încercările mele de a mă face văzută, auzită, acceptată așa cum sunt de părinții mei nu sunt decât niște mecanisme care hrăneau și mai mult un cordon ombilical invizibil care mă ținea legată de ei, atunci am reușit să încep procesul eliberării.
E adevărat, rațional înțelegem de unde vin părinții noștri, de ce sunt așa, de ce suntem noi așa. Însă emoțional, copilul interior încă întinde brațele și se așteaptă să fie iubit și acceptat. Și va continua să o facă până când vom înțelege și vom accepta că iubirea și acceptarea trebuie (da, trebuie) să vină de la noi înșine. Să ne dăm, să ne oferim, să ne iubim pe noi înșine așa cum părinții noștri nu au făcut-o. E greu, e dureros, pare nedrept. But it is what it is și nu putem impune schimbarea celor care nu sunt dispuși să o facă, în cazul de față, părinților noștri. In fact, nici nu trebuie, pentru că dacă am face-o, nu cumva asta ar însemna să fim… ca ei?
Nu renunța la terapie. Știu că e un proces dificil, de durată, consumator de resurse de toate felurile, însă e cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru tine ținând cont de împrejurări. Nu renunța la tine.