Sunt vulcan de emoții și trăiri, sunt lavă și fum, mocnesc în mine neliniști și tristeți pentru a izbucni, mai apoi, incendii. Sunt animal sălbatic care nu știe decât să își apere haita și teritoriul. Sunt tornadă, sunt tunet și fulger, ard, explodez, sângerez.
Omul mi-e echilibru. Când îmi cuprinde chipul în palmele lui calde răsar sori în toate universele. Topește în mine dureri și frustrări, răutăți, doruri, tristeți, amăreli, focuri, răni. El e bun și tandru și iertător, el îmi domesticește sufletul răzvrătit. Omul meu tace, iartă oameni, trece peste trădări și ingratitudini. Întinde mâini și scoate oamenii din noroi, vindecă, îmbrățișează, crede.
Pe umărul lui stâng stau toate întrebările și fricile pe care le adun noaptea înainte de a adormi. În îmbrățișarea lui mi se vindecă războaie, apun tristeți, se opresc furtuni, se luminează ceruri. Și, în disperarea mea, îmi imaginez că luăm toate visele în buzunare și că fugim la celălalt cap al lumii să lăsăm în urmă oamenii care uită, care lovesc, care spulberă. El mă prinde de mână, se luptă cu lacrimile, mă strânge în brațe și îmi sărută fruntea. Și între noi, curcubeu și fluturi – lumea noastră suntem noi.