este o carte autobiografică pe care o vei resimți în stomac și-n minte mult timp după ce vei citi ultima pagină.
Știam că această carte o să mă doară în multe feluri, dar habar nu aveam că o să o citesc așa dintr-o suflare. Și am citit-o cu lacrimi în ochi și cu ace-n stomac. Am dat peste carte din întâmplare, mi-am pus-o în wishlist datorită subiectului (corp) și am trecut mai departe. Nu credeam că o să o citesc într-o jumătate de zi. Nu mă așteptam să mă consume atât de mult fizic și psihic.
Ca în cazul tuturor cărților care mă descompun și mă recompun prin ceea ce trăiesc când le citesc, încerc să dau mai departe sentimentul ăsta sfâșietor. De cele mai multe ori, scriu cronici despre cum m-am simțit citind o carte. Și sper că ajunge exact la omul care are mai mare nevoie de acea poveste. Fie vorba între noi, întotdeauna scriu pentru omul ăla.
, o poveste despre tot ce-i mai urât și mai frumos în viață
, Roxane afirma că această carte a fost necesară pentru că a vrut să scrie o carte de memorii despre greutate diferită. Am vrut să scriu despre ce înseamnă să trăiești într-un corp gras, chiar dacă nu am descifrat nici eu totul despre cum să trăiești într-un corp gras. Am vrut ca oamenii să înțeleagă că, pentru unii dintre noi, există o traiectorie clară între traumă și obezitate, și că oamenii grași merită demnitate, respect și iubire, ca toată lumea.
De altfel, de cum am citit primele pagini am simțit atât de multă autenticitate și sinceritate încât m-am simțit prinsă în poveste. Când am văzut prima oară titlul și mi-am pus cartea în wishlist, aveam sentimentul că este o carte de body positivity, despre acceptarea corpului, despre societatea asta care ne încorsetează în măsuri ideale (și noi suntem societatea).
Dar cartea nu este despre asta. Este despre traumă. Despre abuz sexual și emoțional, despre mecanisme de apărare, despre durere brută și adâncă. Este o carte despre greutate și judecată, despre rușine și acceptare, despre umilință și curaj, despre frică și fugă. Este o carte despre Roxane și despre fiecare dintre noi.
Și dacă a durut atât de mult să o citesc, oare cât de tare a durut-o pe ea să o scrie?
„Povestea corpului meu nu este povestea unui triumf. Nu sunt memoriile pierderii în greutate. Nu va fi nicio fotografie a versiunii mele suple, a corpului meu zvelt etalat pe supracoperta cărții, cu mine în picioare, cât jumătate din foștii mei blugi. Nu este o carte care să motiveze. N-am nici o observație incontestabilă despre ce e de făcut pentru a domestici un corp indisciplinat și un apetit indisciplinat. Povestea mea nu este una de succes. Povestea mea este, pur și simplu, una adevărată.”
De ce am avut nevoie de ?
Am citit cu inima frântă, cu frică și foame, cu groază și bucurie. Am descoperit un fel de a trăi la care nu mă gândisem până atunci. Nu m-am gândit niciodată la spațiul pe care îl pot ocupa oriunde. Nu mi-am făcut niciodată griji că voi fi judecată pentru produsele pe care le am în coșul de cumpărături. Am închis cartea cu un amestec de vinovăție și speranță.
Poate surprinzător, dar nu este o carte despre milă. Sau așa am simțit-o eu. Am început să o citesc curioasă, m-a prins prima pagină și la a doua am văzut numărul care m-a blocat: Roxane a avut, la un moment dat, 261 kg la 1.91 m. Din acel punct, a fost o carte despre a învăța despre ceva ce habar nu aveam: cum e să trăiești într-un corp indisciplinat, cum i s-a spus frecvent Roxanei. M-am lipit pur și simplu de pagini, citind fiecare gând și rumegându-l să pot înțelege măcar puțin cum ajungi să trăiești într-un astfel de trup și cât de stigmatizant este.
Am avut nevoie să citesc cartea asta să îmi dau seama cât de mult contribui și eu la societatea asta toxică a felului în care vorbim despre greutate. Am înțeles că sunt la fel de vinovată ca cei care o intoxică. Și am ales conștient să fac ceva, să mă implic cumva în povestea asta. Și, dincolo de orice, să îmi cresc copilul făcându-l conștient de lumea în care trăiește, fără să ajungă să o urască.
Jameela Jamil despre carte
Și cum lucrurile se aliniază, într-o pauză de citit am descoperit cartea recomandată în feedul de YouTube. Era un video publicat cu jumătate de oră înainte:
Jameela Jamil nu este doar actrița talentată care o interpretează pe fermecătoarea Tahani Al-Jamil din The Good Place. Își folosește toată celebritatea susținând curentul body positivity, promovează incluziunea, sănătatea mintală și se lasă descoperită cu toată vulnerabilitatea pe care doar o femeie curajoasă o poate avea. Ascultând-o vorbind atât de sensibil despre cartea asta și despre felul în care a afectat-o și a ajutat-o, mi-a dat sentimentul că am nevoie să scriu despre Foame.
Ce a lăsat cartea în mine
M-am gândit mult la cartea asta după ce am citit-o. M-am gândit la ce aș fi făcut eu într-o situație asemănătoare. M-am gândit cu inima strânsă punându-mă în locul părinților ei. Și m-am gândit la toate dățile în care conștient sau inconștient, am judecat corpul și am uitat de om. Al celorlalți. Și al meu.
M-am gândit la lumea în care trăim. Aș fi vrut să mă întreb cum am ajuns să trăim în lumea asta crudă și feroce. Dar mi-am răspuns singură în secunda următoare: omenirea a fost așa tot timpul. Avem vreo speranță să o schimbăm? Poate. Măcar un pic, în jurul nostru. Pentru bunicile și mamele noastre care nu au avut puterea să o schimbe. Pentru noi, că a trebuit să trecem prin ea și o să lăsăm să treacă prin noi. Pentru fetele noastre pentru că poveștile lor sunt încă nescrise.
M-ai făcut curioasă. Și eu m-am luptat cu kilogramele și poate că înțeleg o parte din sentimentele autoarei. O pun pe lista mea cu cărți de citit. 🙂
Dragă Flavia, sper să o citesc, cred că o să îți placă (dacă pot spune asta despre o carte atât de răvășitoare). Mulțumesc pentru vizită, te citesc cu mare drag!