Durerea e durere. Nu ar trebui să ne imaginăm vreodată că unele suferințe sunt mai simple decât altele. Începem să ne comparăm de mici, să fim comparați, să ne lăsăm comparați. Ne comparăm jucăriile, notele, părinții. Ne comparăm prietenii, abilitățile, eşecurile. Când creștem, ne comparăm conturile, casele și profilele de social media. Suntem comparați acasă, la școală, la joacă, la serviciu. Și ajungem să ne rănim singuri. Și să ne lăsăm răniți.
În ultima vreme, mai mult ca oricând, am văzut oameni suferind în jurul meu. Poate pentru că trec printr-o perioadă mai vulnerabilă am văzut mai bine durerea. Și totuși, am observat și reacții ciudate. Oameni care compară pierderi, frici, doruri, întristări.
Durerea e durere. Nu ar trebui să ne comparăm durerile așa cum nu ar trebui să ne comparăm iubirile. Suntem oameni diferiți, cu experiențe diferite, cu provocări și visuri diferite.
Durerea este despre pierdere. Ne doare când pierdem ceva. Sau pe cineva. Doare când pierdem un job, un vis, un proiect. Doare când pierdem un om, un animal, o relație. E nedrept să ne gândim vreo secundă că durerea unuia este mai neimportantă decât a celuilalt.
Tristețea este normală
Nu îi spune omului de lângă tine să treacă peste, să își revină, să își vadă de viață, indiferent că a trecut printr-un eșec banal, fie că trece printr-un doliu. Nu poți să treci peste, trebuie să treci PRIN.
Iar să treci prin tot ce ți s-a întâmplat înseamnă să simți TOT. Să simți fiecare abis, fiecare frică, fiecare tremur. Și este atât de greu să îți lași corpul și sufletul să simtă tot, fără să treci prin viață pe pilot automat.
Pentru că noi nu știm să simțim durere. Noi am învățat că nu trebuie să fim triști, nu trebuie să plângem, nu trebuie să îi lăsăm pe ceilalți să vadă că ne doare, nu trebuie să îi întristăm pe ceilalți sau să îi facem să se simtă inconfortabil.
Avem nevoie să simțim tot, să trecem prin tot, să ne dăm timp să ne vindecăm. Avem nevoie să facem spațiu tristeții, să o acceptăm, să o înțelegem. Iar prin tristețe și durere putem simți mai mult ca niciodată cât de multă iubire este în jurul nostru. Chiar dacă durerea este despre singurătate.
Am scris să nu fiu singură
Am scris acest articol pentru cei care se simt vinovați că încă doare. Celor care încă le greu să se dea dimineața jos din pat. Celor care încă plâng înainte de a adormi, celor care încă li se face un gol în stomac din senin.
Am scris pentru cei care se simt vinovați că se trezesc în fiecare dimineață, că râd, că merg mai departe. Celor care cred că nu este în regulă să le mai fie bine vreodată. Celor care sunt lăsați în urmă. Celor care rămân în urmă.
Am scris pentru cei cărora le-a fost rușine să spună că suferă crezând că durerea lor nu se compară cu problemele serioase ale altora. Celor cărora li s-a spus că trebuie să meargă mai departe. Celor cărora li s-a spus că există drame mai mari în lume.
Am scris pentru mine. Pentru zilele în care mă trezesc cu un gol în stomac amintindu-mi tristeți, morți, frici. Pentru zilele în care spun glume proaste și râd tare și apoi mă simt vinovată că pot simți bucurie. Pentru zilele în care mi-e groază să o iau de la capăt. Orice capăt.
Am scris să nu fiu singură.