Ne reinventăm în fiecare clipă la fel cum rămânem aceiași oameni dintotdeauna. Înlocuim visele, locurile, oamenii, iubirile, cărțile, orașele, hainele, culorile, zâmbetele, pantofii, prietenii, ceaiurile, pisicile, străzile, cerurile cu alte vise, locuri, iubiri, cărți, orașe, haine, culori, zâmbete, prieteni, ceaiuri, pisici, străzi și ceruri. Și trec anotimpuri peste noi, prin noi, pe lângă noi. Rămânem cumva aceeiași, cu ani pe umeri, cu fire albe în păr, cu riduri sub lacrimi, cu dureri în oase.
Și dacă aș avea puterea să ilustrez o clipă, ar fi despre o fată de nouă ani care scria despre anotimpuri într-o primăvară de la începurile lumilor. Aș desena senzația care i se încresta în stomac, în suflet, în oase, sub unghii, sub cer. Cumva, cuvintele ei scrise pe un caiet dictando vor schimba lumea.
Iar Ane Brun ar cânta discret amestecându-se cu șuieratul vântului Words, help her change the world, ca o promisiune către nicăieri și către tot universul.