Suntem clișee, de la primul contact cu a doua lume până la plecarea spre a treia.
Când ești visător declarat, ai în valize și mai multe clișee. Cuvinte, motive, idealuri, vise, senzații, cadre. Fluturi, obsesii, cer, franțuzisme, jurnale, culori, litere, îmbrățișări, scrisori, liliac, tristeți, umbre, cărți, povești, iubiri, magie, lacrimi, aripi, soare, scântei, minuni, săgeți, lumini, îmblânziri.
În zilele mele bune, cu cer luminat, mă transpun în propria mea poveste. Și mă văd de sus, de parcă nu m-aș cunoaște, mă privesc uimită și tăcută, mi-e milă de mine și apoi mi-e drag, căci e povestea mea. Și se poate spune orice despre mine, dar nu că nu mă trăiesc.
Pe bulevard, mignóna privește aiurea cerul, încurcă lumea grăbită, își ascunde jumătate de față în eșarfa verde, singura în care găsește primăvară de liliac. Și nu e nici zi, nici noapte, e doar februarie. Și aerul rece îi rănește fața și ea se oprește încurcată, sunt atingeri de aripi sau săgeți care trec prea aproape de chip, este sfârșit de iarnă sau început de primăvară, energie sau durere? Privește iar cerul, acolo sunt mereu răspunsuri la întrebări pe care abia le născocește, se simte goală dar acoperită de aripi, căci sunt aripi, nu săgeți, e început de primăvară, nu sfârșit de iarnă, e energie, nu durere. Și își strânge corpul cu mâinile, miroase a liliac și frigul îi arde chipul, dar e aproape primăvară, aproape seară. Merge mai departe, printr-un oraș acoperit de zăpadă și străini grăbiți, zâmbește aiurea, cu fluturi în păr și se trăiește.