Nu știu ce mă obosește mai tare – zăpada sau haina groasă sub care mă ascund de frig. Nu știu ce mă doare mai mult – dorul de tine sau sunetul liniștii în camera goală. Nu știu ce mă usucă mai tare – tristețea sau căldura artificială. Nu știu ce mă apasă mai mult – eu sau lipsa mea.
Nu cred că m-am simțit vreodată mai obosită. Poate doar în seara în care am știut că ai ajuns în sfârșit. Îmi ținusem respirația atâția ani încât credeam că nu o mai vii vreodată. Nu cred că am fost vreodată mai tristă decât azi. Poate doar în dățile în care am îngropat oameni, vise și iubiri. Și nu cred să fii îmi fi ars vreodată tălpile atât de tare. Poate doar în zilele în care am crezut că nu mai are sens.
Nu vreau să mai definesc nimic din jurul meu – prietenii normale și convenții sociale. Nu vreau să mă mai teoretizez în vrafuri de hârtii redundante. Mă ascund în fluturi. Nu vreau să mai ies afară din mine până nu vine primăvara.