Fragilitatea a fost ceea ce m-a definit toată viața.
Oamenii din jur spuneau mereu, încă de la începuturi: așa e ea, sensibilă. Prea visătoare. Prea emotivă. Prea emoționată.
I-am crezut. Mult prea mult timp am purtat cu mine convingerea că fragilitatea este un defect pe care trebuie să-l ascund, să-l îngrop, să-l corectez.
Nu știu când am început să mă îndoiesc de acest adevăr dat și imprimat în fiecare celulă.
Nu mai știu nici când am început să-l las câte un pic la vedere, să-l privesc în lumina zilei, să-l contest. Nu mai știu nimic când am început să scriu despre fragilitatea asta, despre emoție și vulnerabilitate.
Știu doar că Simo cea mică nu nu ar fi vrut să știe toată lumea că e așa. Ea ar fi vrut doar să treacă nevăzută, să-și facă treaba, să ia notele de zece și să se întoarcă acasă, în refugiul ei.
Cel mai greu a fost s-o conving că fragilitatea nu e slăbiciune. Că vulnerabilitatea nu e nici rușine, nici amar. Că autenticitatea înseamnă să-ți fii adevărat ție însăți.
Nu știu nici azi cât de departe am ajuns în a-mi fi onestă. Și nici cât încă mă mai ascund ca să nu par prea fragilă, prea emotivă, prea sensibilă, prea mult.
Dar știu un singur lucru: astăzi, la 40 de ani, sunt mai aproape ca oricând de miezul ființei mele. Uneori regret că mi-a luat atât de mult. Simo mică își imagina că adulții de 40 de ani sunt zmei atotștiutori. Adevărul este că ea știa deja că viața e (și) despre joacă și bucurie.
Alteori, în zilele senine, privesc înăuntru și simt recunoștință pentru această călătorie. Cu sufletul frânt și lipit, preaplin de iubire, șifonat de durere, dar întreg în feluri nebănuite. Întreg și viu.
Pentru următorii 40 și pentru bătrânica Simo care va privi spre mine cu blândețe și iubire, zâmbind înțelept… ce bine că ești, ce mirare că sunt. ❤️