Yvonna Țăranu-Hofnăr. Oamenii din culisele Festivalului Enescu 2021

Yvonna Țăranu-Hofnăr are 25 de ani și este coordonatorul presei străine la Festivalul Internațional George Enescu. Oficial. Neoficial, este unul dintre acei oameni care rezolvă lucrurile cu seninătate și zâmbetul pe buze. Yvonna este una dintre acele persoane pe care vrei să o ai alături în orice lupte ai merge.

Am scris că lista mea de #EnescuTeam este personală și subiectivă. Nu aveam cum să nu încep cu Yvo a mea, fără de care ultimii doi ani nu ar fi fost la fel.

Enescu, un fel de meant to be

Multe dintre poveștile oamenilor care au fost în echipa Festivalului încep cu am ajuns din întâmplare. Este și povestea mea. Și oricât de naiv sună, cred că într-un fel sau altul, ne era dat să ajungem aici.

Yvonna Țăranu-Hofnăr trebuia să facă parte din echipa biroului de presă în 2015. Îmi amintesc cât de entuziasmată eram să lucrez cu ea, mi se părea super cool și fresh, exact ce aveam nevoie în echipă.

Întâmplarea a făcut ca jumătate din durata Festivalului din 2015 să se suprapună cu plecarea mea cu o bursă de studiu Erasmus în Turcia, așadar nu m-am putut alătura echipei de atunci.

Fast forward în 2018, după mai multe experiențe de studiu și voluntariat în alte țări, decisă să rămân în România, să continui cu un master aici și să mă implic în proiecte în care să-mi simt chemarea, am găsit un anunț de colaborare pentru Concursul Enescu.

Cum probabil se întâmplă în viață și doar mai târziu ne e dat să înțelegem de ce, piesele de puzzle s-au așezat într-un mod miraculos și în vara anului 2018 am început să învăț, să lucrez și să cresc în echipa Enescu.

Am găsit-o pe Yvonna la Artexim în 2019 când m-am întors la birou după perioada petrecută acasă cu Iunona. Și deși vorbisem doar de câteva ori înainte, am simțit-o acasă cumva. Ciudat sentiment să te întorci într-un loc unde au rămas foarte puțini din oamenii tăi, și totuși să prinzi drag atât de repede pe un coleg nou. Și asta face Yvonna cu energia ei: te face să te simți în siguranță.

2019. Primul Festival

Yvonna Țăranu-Hofnăr a așteptat prima ei ediție de Festival cu mult entuziasm, emoții și mai ales curiozitate după ce ascultase poveștile colegilor despre edițiile trecute.

Îmi aduc aminte că într-una dintre serile de dinaintea începerii Festivalului eram la birou și pregăteam o postare pentru pagina de Facebook de care mă ocupam la acea vreme. Primisem un mesaj video din partea Maestrului Lawrence Foster, în care povestea despre prima oară când a participat în Festival, experiența lui ca director artistic, despre cum Festivalul s-a dezvoltat în timp, numindu-l „marea lumină culturală a țării”.

Am dat replay la înregistrare de câteva ori și am rămas în liniște, absorbând energia pe care cuvintele lui mi-au transmis-o. Când te adâncești în stresul muncii, inevitabil uiți pentru ce ai ales cu adevărat să-ți dedici timpul și de ce ești acolo, pierzi și mândria pentru munca depusă. Însă cuvintele Maestrului mi-au răsunat în minte pe perioada Festivalului și au fost imboldul de care deseori am avut nevoie.

Pentru mine, Festivalul din 2019 rămâne o experiență istovitoare care a răvășit totul în mine. Dar nu aș fi ajuns la capătul ei fără câțiva dintre colegii mei, printre care și Yvonna. Și chiar dacă sunt zece ani distanță între noi, Yvonna a avut cumva grijă de mine și mi-a dat curaj să merg mai departe.

Când online înseamnă mai aproape

2020 ne-a găsit pe amândouă în niște perioade ciudate, iar pandemia și nebunia care i-a urmat ne-au pus în dificultate. Toată munca s-a transformat într-un efort considerabil mai mare spre online. Asta a însemnat mult mai multă muncă și presiune pe noi două.

Eu cred că deși lucrasem bine una cu cealaltă până atunci în perioada asta ne-am lipit cel mai bine ca echipă. Poate pentru că ne-am dat seama că suntem, într-un fel, singure în povestea asta. Sau poate pentru că ne datoram una alteia putere să mergem mai departe când voiam să fugim departe.

Dar am rămas. Amândouă. Asumat și din diferite motive. Dar cu aceeași dorință să facem ceva bun și frumos pentru Festivalul Enescu și Artexim.

2021

Eu cred că toată experiența din 2019 și 2020 s-a așezat numai bine pentru Yvonna. Nu a mai fost doar coordonatorul presei străine, ci a fost unul dintre oamenii pe care te poți baza că rezolvă situațiile așteptate și neașteptate din organizarea unui asemenea eveniment.

Responsabilitatea mea principală din această ediție a fost coordonarea presei străine – de a-i invita pe jurnaliști, a păstra corespondența cu ei în lunile de dinaintea Festivalului. Apoi de a mă asigura că toate informațiile legate de transportul internațional și local, plus cazare ajung la departamentele din cadul echipei noastre, de a mă ocupa de interviurile pe care își doreau să le obțină. În mare, să mă asigur că experiența lor în București, în Festivalul Enescu, va fi una care să le rămână în suflet și despre care să vorbească mai departe cu drag.

Întotdeauna am considerat că noi, cei din echipă, suntem fața Festivalului, pe care de altfel ne dorim să-l reprezentăm în cel mai bun mod posibil. Interacțiunea pe care artiștii, jurnaliștii, invitații sau publicul o are cu noi, face parte din întreaga experiență de Festival care va rămâne cu ei mult timp după. Iar jurnaliștii care au venit pentru prima oară în București îmi spuneau că și-au dorit mult să ajungă la Festivalul Enescu, după ce alți colegi au rămas impresionați de tot ceea ce am reușit să construim și să prezentăm publicului în ediții trecute.

Ce rămâne după Festival

Yvonna Țăranu-Hofnăr își dorește să-i rămână din Festival toate momentele mici, poate insignifiante pentru unii, dar care i-au întregit experiența.

Toate acele lucruri care m-au făcut să simt că totul a meritat.

Râsetele nervoase sau isterice împărțite cu colegii în situațiile tensionate. Liniștea și mulțumirea pe care o aveam după începerea unui concert, după terminarea unui eveniment sau al unui interviu important.

Cuvintele de apreciere din partea publicului sau a jurnaliștilor străini. Nenumăratele drumuri între sălile de concert.

Privirile surprinse ale celor care pășeau în Ateneu pentru prima oară, discuțiile interminabile despre „viața de după Festival”.

Zâmbetele încurajatoare, micile gesturi prin care simțeai afecțiunea și grija celorlalți („ți-am lăsat ceva dulce pe birou”). Prânzurile mâncate pe podeaua din biroul de presă. Fiorii celor câteva minute în care mă strecuram în sală și ascultam în liniște părți din concerte.

Muzicienii pe care-i vedeam în backstage pregătindu-se să intre pe scenă. Aplauzele de final entuziasmate care răsunau în Sala Palatului. Și multe altele pe care sper să mi le amintesc și mai târziu.

Oamenii lui Enescu

În tot acest haos minunat care neîndoielnic se creează, energia de a continua zi după zi mi-a venit din partea celui mai important fragment alt organizării Festivalului – oamenii. Deseori mă întrebam cum reușim să ne păstrăm zâmbetele și buna dispoziție fără odihnă, fără pauze. Pentru mine răspunsul a fost clar: suportul colegilor și prietenilor mei, persoanele pe care le-am cunoscut datorită Festivalului și toată energia pe care am simțit-o din interacțiunea cu ei.

Eram pe trecerea de pietoni în drumul de la Auditorium spre Ateneu, într-una din ultimele zile din Festival. Și Yvonna mă întreabă aproape în glumă Oare ce crede Enescu despre noi? Și m-am oprit și am privit-o și i-am spus râzând că mă gândesc de multe ori la asta.

Iar povestioara spune multe despre felul în care cred că ne potrivim noi două, în cele mai haioase și ciudate feluri. Și chiar dacă suntem diferite și în diferite puncte ale vieții noastre, suntem aici împreună. Și energia asta dintre noi ne-a dat putere să facem o echipă minunată (și) la ediția jubiliară.

p.s. Dragă Yvonna, cred că Enescu e mândru de noi.