Nu aș fi crezut vreodată că o să comunic atât de mult cu Iunona dinăuntrul meu. Nu am crezut că pot exista cu atâta intensitate două lumi într-un corp. Știam de toate clișeele pe care trebuie să le faci când ești însărcinată: să-i citești, să-i pui muzică, să-i vorbești. Nu am crezut că muzica îi va fi reper. Nu știam că îți poate fi dor de ființa care crește în tine, dar pe care nu o cunoști. Doar că o știam. Cu fiecare zi în care creșteam împreună, îmi era și mai dor.
Îți poate fi dor de cineva pe care nu l-ai întâlnit vreodată?
Mi-era atât de dor încât încercam să îmi cuprind pântecul într-o îmbrățișare pe care nu aveam cum să i-o dau altfel… Mi-era atât de dor încât mă emoționa tot în jurul meu. Da, hormonii, știu. Dar mi-era atât de dor de ea încât erau zile în care încercam să fac totul pe pilot automat de frică să mă gândesc că pot fi atât de fericită să o am în viața mea.
Din secunda în care am simțit roiul de fluturi înăuntrul meu, copila mea a dansat cu seninătate mai bine de cinci luni întregi. În fiecare zi. Uneori mai mult, alteori mai puțin. Mă trezeam și primul meu gând era la ea. Îmi atingeam pântecul, ea mă simțea și își întindea brațele și picioarele, probabil zâmbind. Adormeam cu recunoștință că am mai trecut cu bine printr-o zi, adormeam rugându-mă să ne fie bine împreună.
Vorbeam cu ea la orice pas.
Vorbeam în gând, vorbeam cu voce tare. Îi povesteam despre părinții ei, despre animalele noastre, despre famiile noastre.
Îi povesteam despre zilele care vor veni și ne vor găsi îmbrățișați în căsuța noastră, despre iarna care avea să vină și-n care vom hiberna ca două ursoaice. Îi povesteam despre tot ce aveam să iubim, să simțim, să trăim.
Nu mi-am închipuit vreodată că ne vom iubi atât de mult de atunci. Că vom fi două lumi într-un corp și că ne vom înțelege atât de bine. E greu să explic rațional cum o simțeam comunicând cu mine, cum o simțeam zâmbind în mine. De altfel, la una dintre ecografii, ne-a zâmbit. Copilul meu senin zâmbea în mine.
Nu aș ști să explic rațional cât curaj mi-a dat copilul din pântecul meu. Mă legănam ca o rață prin oraș, cu burtoiul țanțoș căci am iubit să fiu gravidă (după primele două luni, să fie clar). Și chiar dacă mi-era teamă de necunoscut, că nu o să știu să îi fiu mamă, nu m-am îndoit nicio secundă că ea mă va învăța.
Două lumi într-un corp. Iraţional de real
Indiferent cât de inspirată aș putea fi să scriu articolul ăsta, nu aș ști niciodată să explic rațional cum cele două lumi într-un corp se întrepătrundeau și radiau împreună. Științific vorbind, se demonstrează în fiecare zi cât de importantă este comunicarea intrauterină. Nu numai că puiul învață vocea părinților, dar s-a demonstrat că recunoaște atingerea (!!) mamei, diferențiind-o de alte atingeri (sursa în link).
Când am fost la yoga prenatală, mi-a plăcut la nebunie că se punea accentul pe această comunicare, pe transmiterea energiei pozitive de la mamă la făt. Și am continuat să fac asta cu entuziasm.
Nu aș fi crezut vreodată că o să îmi placă atât de mult să fiu însărcinată. Nu aș fi crezut că puii ăștia de oameni sunt atât de inteligenți de atât de devreme. Dar mai cu seamă nu aș fi crezut vreodată că pot fi atât de fericită.