Mă trezesc întrebare. Îmi întind corpul plin de semne de punctuație și încep o nouă zi. Poate pentru că-s balanță în semne astrale sau poate pentru că-s contemplativă, dar am sufletul plin de întrebări, puncte și exclamări.
De cele mai multe ori uit că soarta lumii nu stă pe umerii mei, că nu există perfecțiunea și că nu-s nici măcar aproape de a face ceva perfect. Uit că de multe ori nici nu am nevoie să aleg, că într-un fel sau altul, pe orice drum aș merge, ajung în același punct. Punct, virgulă, semn de întrebare. Semne.
Când avem puțin peste 20 de ani și multă iubire pentru cât puteam duce, credeam foarte tare în semne. Credeam că dacă eram amândoi în același timp la bibliotecă, era un semn că trebuie să ajungem în același punct. Excludeam total varianta că toată lumea din facultate era la bibliotecă. Am primit atunci atâtea semne încât am început să mă întreb ce să fac cu ele.
Am continuat să le văd, dar nu le-am mai căutat. Nu le-am mai inventat, nu le-am mai cerut. Doar le-am primit.
Un fel de semne și noduri, cu Nichita
Și am pus întrebări-n soare la care nu mi-a răspuns nimeni, am pus puncte căci sunt obsedată de trădări. Am pus punct și virgulă căci sper cu disperare că iubirile de orice fel nu mor niciodată, ci merg într-un loc să-și adune energiile și visele. Și am pus semne de exclamare peste indignări, dureri, amăreli și doruri.
În ultima vreme primesc răspunsuri de la oameni care nu cunosc pietrele de pe talerele mele. În ultima vreme fug de lume să pot pune puncte, să deschid alte fraze în viața mea. În ultima vreme plouă tocmai atunci când cred că primăvara e definitivă. Deși-s toată solară, azi am alergat prin ploaie. Nu am mai simțit de mult timp senzația aceea de a-mi strânge toate emoțiile mai aproape de piele, să simt prin haine apa rece fiori necunoscuți.
Și cum alergam prin ploaie căutând adopost, cu gândul la un lattè, mi-am ridicat privirea spre cer și am descoperit că și umbrelele au gramatica lor.
foto: arhiva personală