Am vrut să scriu când priveam în gol încercând să îmi dau seama ce s-a întâmplat, când căutam să înțeleg, să găsesc explicații, vinovați, motive.
Am vrut să scriu la furie, să răstorn lumile celor din jurul meu care priveau spre nicăieri cu aceeași lâncezeală, a celor care nu înțelegeau, care mergeau mai departe, care dădeau check in-uri pe facebook și care postau fotografii cu pisici și mâncare.
Am vrut să scriu când am descoperit viețile oamenilor care au murit, a celor care le-au rămas în urmă, a celor care nu vor mai fi la fel după această tragedie. Am vrut să scriu când a început să ni se pară firesc să spunem încă unul?.
Mulți au spus că Goodbye to Gravity a fost trupa care a vrut să lanseze un album și a început o revoluție. Sute de suflete, însă, ar da toate revoluțiile din lume să nu fi trăit ce-au trăit, să nu le fi murit oameni dragi, să nu fi văzut ce au văzut, să nu le fi murit oameni în brațe, să nu fi dat numere unor trupuri neînsuflețite.
Dar a început un fel de revoluție, una care a smuls ceva din noi, din fiecare, o revoluție care ne-a făcut să deschidem ochii mai bine, să începem să învățăm să avem grijă de noi, de cei din jurul nostru, de lumile noastre. O revoluție care nu a dărâmat doar un guvern, ci zidurile din noi, zidurile care ne făceau să ne fie bine în ignoranța noastră.
Colectiv o să ne urmărească mult timp de aici încolo… pe noi, ca oameni, ca cetățeni, ca profesioniști. Pe noi ca nație.
Și ar trebui să ne urmărească mult mult timp, să lase în noi urme adânci, ca ale unei arsuri care se vindecă prea încet. Avem nevoie să spunem copiilor noștri că într-un mâine va fi mai bine pentru că au murit niște oameni. Și că nu au murit degeaba.