De ce lectura este ancoră în fața algoritmului?

Algoritmul a devenit acest Matrix al zilelor noastre în jurul căruia ne trăim, fără să ne dăm seama uneori, viețile. Parcă toate clișeele distopice pe care le aveam când am crescut, ca Millennials, s-au vărsat în viața cotidiană în care, o dată ce deblochezi telefonul, nu mai trebuie să faci mare lucru. Scroll, scroll, scroll. Totul este regizat să fie „fără efort”, un flux continuu care nu îți cere nimic, dar îți ia totul: atenția, timpul, capacitatea de a mai alege singur.

Acum totul este „REAL” în online. Orice știre, orice fotografie, orice poveste. Sărim dintr-o extremă în alta. Dacă scrii un text emoționant, ești suspectat instant că este AI. În același timp, nu suntem în stare să recunoaștem AI-ul flagrant. Trăim parcă într-un paradox al percepției: suntem cinici față de uman și naivi în fața mașinăriei.

Cred că asta mă sperie cel mai tare când vine vorba de inteligența artificială: că ne face tot mai artificiali ca omenire. Că îi dăm, într-un fel, și minima capacitate de a gândi cu propria minte. AI-ul este doar vârful acestei crize de încredere. Social media s-a transformat într-un vis urât.

Zgomotul care nu lasă urme

Am citit recent un newsletter al unei jurnaliste pe care o admir și o urmăresc de ceva vreme – Katie Hawkins-Gaar. Eseul ei este un soi de manifest discret împotriva „optimizării” excesive a vieții. Povestește despre felul în care ea folosește lectura ca pe o unealtă de recalibrare mai degrabă decât un exercițiu intelectual. Ce mi-a atras atenția, însă, a fost conceptul de friction și soluția ei la acest pilot automat tot mai prezent în viețile noastre. Majoritatea interacțiunilor noastre digitale sunt „frictionless” (fără efort): scroll infinit, recomandări algoritmice, răspunsuri instantanee de la AI.

Problema cu interacțiunile „frictionless” este că, deși sunt comode, ele sunt sterile. Nu lasă nicio urmă în tine, nu zgândără, nu tulbură. Un scroll de 30 de minute pe social media trece prin tine fără nicio textură tocmai pentru că nu a existat nicio barieră, niciun efort de procesare. Te simți bine, amorțit, văzut, ocupat, dar fluxul acesta ia ceva din tine ca un val care se lovește de nisip și îl trage în larg.

Katie scrie că acest efort al lecturii este unul „gestionabil” și că recompensa lui e uriașă: în clipa în care alegi cartea în locul telefonului, nu doar că îți recuperezi timpul care altfel s-ar fi evaporat în scroll, dar îți cureți privirea și te reconectezi cu propria creativitate. Ne antrenează empatia. E, poate, una dintre puținele căi prin care ne mai putem recupera încrederea în ceilalți, forțându-ne să locuim, măcar pentru câteva capitole, în perspective care nu ne aparțin. Mai ales astăzi când toți avem păreri și aproape întotdeauna e „mult mai perfectă” decât a celuilalt. 

Incomod nu înseamnă rău, ci viu

O carte te așază pe un scaun incomod. Ca într-o sală de concert. Când citești, în aceeași măsură ca atunci când asculți muzică clasică, nu îți mai anesteziezi gândurile. Nu te mai ascunzi în reels și vieți curatoriate. Ești, brusc, responsabil pentru viața ta, pentru gândurile tale, pentru igiena ta emoțională. Iar această responsabilitate este, paradoxal, cea care te eliberează.

Sunt conștientă că trăim într-o lume în care pare că nu poți trăi altfel. Iluzia asta că te conectezi cu prietenii tăi, că trebuie să știi ce se întâmplă în lume, iluzia asta că știm enorm doar pentru că avem acces la enorm, ne seacă. Sigur că nu ne putem pune de-a curmezișul în fața tehnologiei. Ar fi și păcat. Dar cum o folosim ar trebui să înceapă să fie predat la școală. Și nici măcar nu intru în povestea cu otrava care este pentru copiii care aproape s-au născut cu scroll-ul pe vârful degetelor.

Dar trebuie să pornim de undeva. Avem nevoie să înțelegem că hrana sufletului și a minții nu vine din instagram și ChatGPT. Ea nu se poate găsi decât în momentele de efort conștient, în „fricțiunea” care ne obligă să fim prezenți. E un antrenament. Nu trebuie să renunțăm la social media, trebuie să renunțăm la ideea că acolo se întâmplă viața.

De la scroll la paginile unei cărți

Poate m-a prins atât de mult subiectul pentru că încerc să citesc tot mai mult în ultima vreme. Nu pentru a înlocui telefonul sau social media, ci pentru a descoperi și redescoperi cum gândesc. Pentru a simți cum mă tulbură povești, cum mă provoacă să iau telefonul și să caut pe Google (oh, the irony) mai multe despre acel subiect.

Și pentru că îmi doresc enorm, la modul cel mai conștient, ca fetele mele să-și amintească de mine și cu o carte în mână, nu doar cu telefonul. Sigur, poate că am tras lozul norocos cu fetele astea minunate care adoră lectura, dar știu că norocul acesta se hrănește și din faptul că ne văd pe noi citind. Avem sute de cărți în casă, mergem împreună la bibliotecă, vorbim despre ce citim și ne bucurăm sincer de fiecare dată când facem o comandă sau primim un cadou care miroase a cerneală.

Ador cărțile fizice în aceeași măsură în care am început să citesc cu nesaț și din aplicații de profil. Dar, dincolo de format, ceea ce mă fascinează la eseul lui Katie este ideea lecturii ca proces de restaurare. Într-o lume în care mintea noastră face un ping-pong neîncetat între griji, notificări și știri alarmante, lectura crește rădăcini. Nu este doar un exercițiu intelectual, ci o așezare. Un antrenament vital.

În loc de concluzie

Până la urmă, lectura nu e despre cât de multe cărți adunăm în bibliotecă sau în aplicații, ci despre spațiul pe care îl facem în noi înșine pentru ele. Avem senzația că avem totul la un scroll distanță de noi, dar a deschide o carte e, poate, cel mai simplu mod de a ne întoarce acasă. Acolo unde timpul are din nou răbdare, unde gândurile au sens și unde, în sfârșit, ne putem auzi propria voce.

Și dacă ai citit articolul de pe telefon sau l-ai găsit pe social media, mi-ar plăcea să știi că suntem împreună în aceeași poveste. Ce face diferența este felul în care alegem să o scriem.

Sursa foto: Freepik