La început de octombrie am împlinit 35 de ani. Sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru că trăiesc vremurile în care sunt înconjurată de oamenii dragi. Mă gândesc în fiecare seară, ca într-un fel de rugă, că trăiesc vremurile în care sunt sănătoasă și iubită.
Când am împlinit 33, am scris pe blog că era cel mai bun moment din viața mea de până atunci. Tot ce am învățat, iubit, muncit, tras, totul m-a făcut să ajung exact în acest moment. Perfecțiunea nu o mai caut de câțiva ani, deși virusul a rămas încă în impulsuri și vinovății.
Anul trecut am scris că îmi doresc un an în care să mă uit la mine fără să îmi întorc vreun moment privirea. Un an în care să mă înțeleg și să mă accept mai mult decât am făcut-o în toți anii ăștia care au trecut prin mine. Cel mai greu război nu îl ducem decât cu noi înșine, nu? Ironic sau nu, avea să fie anul în care am învățat despre mine mai multe decât am învățat aproape în toți anii de dinainte.
Anul acesta scriu despre bucuria de a trăi așa cum sunt în fiecare zi. Bucuria de a mă descoperi, de a avea grijă de mine. Despre lecții și acceptare. Și îmi doresc ca anul acesta să-mi fie prilej să dau mai departe ce știu, ce înțeleg, ce pot.
Un fel de început, un soi de continuare.
Mulți dintre oamenii dragi mi-au urat de ziua mea să fiu bună cu mine. Poate că este destul de evident că uit asta deseori. Abia acum, la 35 de ani, am început să fiu mai bună cu mine. Îmi dau timp și spațiu. Ocup timp și spațiu. Mă întorc în corp, trăiesc în corp, nu doar în minte. Nu mai cred tot ce îmi spun.
Uneori mă gândesc cu tristețe că abia acum trăiesc conștient și am grijă de mine. Alteori mă gândesc că e mai bine acum decât peste câțiva ani. Și privesc cu drag femeile care fac deja asta la 20 și ceva. Sau care încep la 40+. Astăzi mă uit cu drag înăuntru. Și în oglindă. Abia am început povestea asta și o trăiesc cu bucurie.
M-am tot gândit la ce am învățat în 35 de ani de viață.