Când ajungi, dă un semn, un telefon ceva. Întotdeauna am senzaţia că o să uiţi, ca voi sta aici, înghesuită într-un colţ de cameră, răsfoind o carte, o revistă, că tu ajungi dar uiţi să suni. Pe mine, pe oricine. De ce uită oamenii să sune?
E mult timp de când ai plecat. Poate deja ai uitat de mine, poate nici nu îţi aminteşti că sunt undeva, pe aici. Gândul că te trezeşti într-o zi şi pur şi simplu ce era ieri important, azi e doar un amănunt, mă sperie. Mi s-a întâmplat, dar când amănuntul devin eu, mă sperie îngrozitor.
Fiecare dintre noi avem o persoană care e acolo, care a uitat să sune, să spună că a ajuns, că vremea e frumoasă. Închid ochii şi îmi imaginez că e noapte. În noapte, oamenii devin sensibili. Îşi amintesc trăiri, vise, scrisori pierdute în agende din anii trecuţi, revăd fotografii, plâng, vor să repare greşeli, vor să retrăiască planuri, vor să sune.
Dar nu sună.
Mi-am dorit mereu să fiu scriitoare. Oameni trişti ca mine acum, să îmi citească rândurile, să mă admire. Să strânga cartea mea la piept, să alunece lacrimi pe copertă, să îşi scrie amintiri pe ultima pagină.
Sună când ajungi. Să ştiu că te mai gândeşti la mine.