Suntem nişte fiinţe ciudate, cu multe vise, dar şi cu un suflet plin de temeri. Ne dorim oameni, lucruri, locuri, momente, dar când ajungem într-un punct dorit, care părea la un moment dat imposibil, ne speriem atât de tare încât pare absurd că la un moment dat acesta a fost visul nostru. Şi atunci ce facem cu un vis împlinit?
Construim vise cu grijă, din copilărie, ca un puzzle complicat. Căutăm indicii, analizăm situaţia, planificăm fiecare pas, dar când punem ultima piesă sufletul ni se strânge ca un arici înspăimântat.
Toţi am spus cel puţin o dată, că vom lupta cu toate forţele pentru visele noastre, toţi am dorit celorlaţi să li se împlinească visele. De ceva timp, eu nu urez decât să se îndeplinească cele mai potrivite vise în cele mai potrivite momente. Nu de alta, dar chiar funcţionează proverbul „Ai grijă ce îţi doreşti pentru că s-ar putea îndeplini” :).
Nimeni nu spune însă că visele împlinite pot fi o povară pentru suflet. Ce facem cu ele atunci când se împlinesc? De ce primul impuls este să fugim, sa ne băgăm capul în nisip ca un struţ speriat? Pus în faţa unui vis împlinit, trebuie să te lupţi cu măreţia lui, să ai grijă de el, să îl accepţi.
Nu ştiu cât de coerent mi-am aruncat literele şi gândurile în online. Dar ştiu că nimeni nu spune că nu-i deloc uşor să ţi se împlinească visele, dar mai ales să te împaci de la început cu presiunea că faci ce îţi place, că ai găsit dragostea vieţii tale, că ai jobul perfect sau alte vise din aceasta categorie.
Şi totuşi, uneori rămânem şi ne asumăm măreţia unui vis împlinit, chiar dacă de multe ori e greu şi mai ales ciudat când povesteşti celorlalţi despre povara unui vis împlinit :).