White Bird in a Blizzard este un film care îți îngheață în vene. Sunt puține filme care îmi dau senzația de déjà vu atunci când le văd trailerul. Imaginea aceea obositoare și apăsătoare de alb înghețat de la finalul trailerului au dezghețat în mine tot felul de senzații și sentimente.
Am văzut trailerul filmului White Bird in a Blizzard acum un an, când a avut premiera la Sundance Film Festival, la începutul anului 2014. L-am căutat mult timp, l-am și pierdut din vedere o vreme. Până într-o zi când mi-am amintit că am văzut un trailer în care o tânără rătăcea prin zăpadă.
Mi-a luat câteva minute să găsesc numele filmului, dar chiar cred foarte tare că sunt filme pe care le cauți și filme care te caută, filme de care ai nevoie și filme care îți creează nevoi, filme care te pun pe gânduri și filme la care te gândești mult timp după ce le vezi.
Kat(rina) este o tânără de 17 ani care trăiește transformarea dintr-o fetiță plinuță într-o adolescentă fermecătoare. Printre insecuritățile vârstei, dorința de a-și explora sexualitatea și tensiunea relației părinților ei, Kat trăiește cea mai ciudată experiență – mama ei dispare fără urmă într-o după-amiază.
Într-un amestec de stări și sentimente, viața Katrinei continuă. Doar visele ei albe și uneori vizitele la psiholog îi râcâie în suflet un fel de dor. Și ca într-o amiază de februarie, soarele dezgheață nu numai zăpada, dar și amintiri.
Dar pentru mine nu a fost vorba despre Katrina și despre drama ei, ci despre povestea nespusă a mamei sale, Eve. Povestită inițial cu un ton ironic, cu imaginile de gospodină perfectă, viața unei femei într-o suburbie americană în anii ’80 devine tot mai ciudată. Eva Green devine Eve, o femeie disperată că fiica ei devine o tânără atrăgătoare, complet nefericită într-o căsnicie pe care probabil nu și-a dorit-o, simțindu-și întreaga existență complet inutilă.
Imaginea Evei și deznădejdea fiecărui gest mecanic și obsesiv, liniștea dinaintea fiecărei furtuni, nesiguranța propriului trup și fragilitatea rațiunii, fiecare culoare prea aprinsă și fiecare replică prea banală, totul m-a făcut să mă gândesc mai mult la ce nu a povestit filmul despre ea. Despre cum a început totul, despre cum a nimerit în universul acesta, despre ce o frângea mai tare – ea însăși sau parte din ea, Kat.
Și în Eve le-am regăsit pe Elise din Mr. Nobody, Jasmine din Blue Jasmine și pe Vicky din Vicky Cristina Barcelona. Acel gen de isterie asociat cu o fragilitate a trupului, a minții și a sufletului.
White Bird in a Blizzard nu a primit critici prea bune și este probabil evitat de cei care își aleg filmele în funcție de rankul imdb. Dar filmul are un twist interesant la final, viața cotidiană a anilor ’80 este interesant redată, iar filmul are la bază romanul scriitoarei Laura Kasischke. Și totuși, cred foarte tare în faptul că în fiecare poveste, chiar și în cele spuse neglijent, poți găsi acea ancoră de care au nevoie. Pentru că uneori avem nevoie de o imagine să dezghețăm în noi povești.
