Uneori mă gândesc că vom fi întregi doar când ceilalți își vor aminti de noi.
În ultimii ani, m-am gândit tot mai mult la bunicii mei. Mi-i aduc aminte mai degrabă separat, deși am crescut în aceeași casă.
Am cateva poze cu ei împreună și prea puține cu fiecare. Am întrebat pe cine am mai avut de întrebat, dar nimeni nu mai are nimic. Încă visez că există undeva poze pe care nu le-am văzut încă.
Pozele cu tataia soldat, însă, mă emoționează teribil. Mă fac să mă gândesc la străbunica mea, Rada, care și-a văzut ambii băieți plecând, cu inima îndoită că o să-i mai vadă vreodată. Dar s-au întors. Au trăit, au iubit și au dat viață mai departe.
Tataia a murit de Ziua Copilului, în vara dinaintea primei mele zile de școală. Îmi amintesc curtea plină de bărbați care povesteau despre cum au fost în război împreună. Atunci, gândurile mele despre război se limitau la „țară, țară, vrem ostași”.
Astăzi mă gândesc aproape în fiecare zi la tataia. La război.
Zilele acestea am primit, în sfârșit, plicul de la Arhiva Militară. Hârtii îngălbenite care dovedesc că tataia a fost prizonier de război. Tata nu mai e să primească acei câțiva lei pe care statul îi dă urmașilor acestor soldați. Și nici nu avea nevoie de ei. Cred că ar fi vrut mai mult onorarea tatălui său.
Pentru mine, hârtiile au o valoare infinit mai mare. Înseamnă povestea lui Dumitru, un tânăr de 21 de ani care a plecat din satul lui în lumea mare, într-un război care nu-i aparținea. Și s-a întors, probabil cu sufletul zdrobit, dar a găsit curajul să iubească, să dea viață mai departe și să-și facă un rost.
Hârtiile acelea înseamnă dovada că aș fi putut să nu exist. Și sunt recunoscătoare pentru felul în care viața, cu V mare, și-a făcut culcuș pentru noi.
Închid ochii și îl simt lângă mine, înalt și demn, cum mă mângâie pe cap, cu motanul roșcat în poală. Nu vorbim. Tataia spune puține cuvinte, dar înțeleg Totul. Lângă el e pace. Am probabil șase ani, și curând nu va mai fi. Îmi voi aminti nedrept de puține lucruri despre el.
Și nici o să îmi mai placă atât de mult să mă joc Țară, țară, vrem ostași!
Dar aș fi vrut să știe atunci că îi voi purta amintirea în suflet toată viața. Că asta îl va întregi, cumva, zeci de ani mai târziu. Iar astăzi, de ziua lui de nume, încep să scriu despre el. Despre cât de mult a lăsat în urma lui. ♥️
