Scriu obsesiv ca și cum sfârșitul lumii ar depinde de câte cuvinte am scris la finalul unei zile. Sau unei alte lumi. Scriu și șterg, editez în timp ce scriu, contrar tuturor sfaturilor date de scriitorii lumilor noastre. Șterg, mă opresc în mijlocul frazei la un cuvânt scăpat fără un ă sau ș. Delete, delete. Scriu mai departe.
Înainte cenzurarea îmi venea din sentimentul că sunt prea mult. Un scris prea sensibil, prea clișeic, prea cheesy. Cum zic cheesy în limba română, să nu folosesc romgleză? Siropos. Înainte mă opream și ștergeam ceea ce credeam că sună, totuși, prea siropos. Chiar și pentru mine, toată un sirop de emoții.
Apoi am învățat SEO și am început să mă decupez în funcție de cuvinte cheie, motoare de căutare, headings, meta description. Despre ce e textul ăsta? Ce cuvinte cheie să-i pun să ajungă pe prima pagină de Google? Cum să croșetez în jurul unui longtail keyword? Cum să fiu eu, fidelă ființei mele siropoase, dar să bifez toate căsuțele de la Yoast SEO?
Și apoi a venit nebunia cu AI și chatgpt și dintr-o dată lumea s-a împărțit în două – cei care nu știau să lege două fraze fără să pună virgulă între subiect și predicat au început să scrie texte emoționante, iar cei care scriau cu emoții și metafore au devenit suspecți de utilizare de inteligență artificială.
Șterg, șterg, șterg. Sună AI. Ce AI? Sunt eu, strigă o voce din capul meu, una dintre cele care scria în metafore siropoase înainte să existe acești roboței care scriu povești în trei secunde. Cine mai sunt eu? Pentru cine mai scriu? Cum să vrei să scrii în 2026 când e de ajuns să deschizi un app de AI și să-i dai un prompt decent?
Scriu obsesiv ca și cum sfârșitul lumii ar depinde de câte cuvinte am scris la finalul unei zile. Scriu mult mai mult decât arăt lumii. Care lume? Toată lumea e extenuată de emoție, nu? Prea multe emoții aruncate pe internet, lumea arde și noi toți ne aranjăm cuvintele-n worduri salvate pe memorii externe care nu ne vor mai aparține. Ce lăsăm în urmă?
AI-ul e doar o supă la plic. Și e bună când ți-e foame și nu ai nimic în frigider. Dar e doar o iluzie, una curatoriată în toată iluzia asta a normalității despre care scrie Gabor Maté. Unul dintre adevăruri. Dar Adevărul cu A mare este că o supă înseamnă hrană, nu lături. Înseamnă apă și morcovi și ceapă și țăiței de casă. Tremur și scriu. Șterg. Dacă sună a AI? Dacă nu mai sunt eu? Dacă eu sunt un fel de AI?
Aveam 9 ani și lumea nu mi se frânsese de tot. Murise tataia și mi-era dor de el, dar lumea mea avea încă urme de magie cum doar copilăria aia senină o poate avea. Învățătoarea care avea să mă frângă ca o nuia crudă pe genunchi încă nu alunecase în panta nebuniei. Ne-a dat să scriem o compunere și eu adoram compunerile. Era una despre anotimpuri și eu adoram anotimpurile. Și am scris cu tot sufletul și cu toate epitetele pe care le știa un copil sârguincios. Și am fost singura din clasă care a luat 10+. Și în ciuda faptului că acea femeie avea să-mi otrăvească sufletul, acel 10+ mi-a dat acel sentiment pe care doar un copil care simte tot îl poate planta înăuntrul său.
Așa că am scris așa cum am trăit de-atunci încoace – aprig, vivid, răscolitor. Am scris în jurnale colorate, pe caiete cu coperți de plastic. Banalități de dragă jurnal, poezii înduioșătoare despre florile de plumb adolescentine, povestiri cu iz de telenovele și scrisori lungi și monotone, unele rămase necitite de alți ochi.
Mai bine de zece ani mai târziu, mi-am transformat compunerile în blog, cum făcea aproape toată lumea prin 2007. Strămoșul originar al acestui site, era numit deloc întâmplător cum aveam să-mi dau seama mai târziu, Anotimpuri și alte iubiri din București. Și dintr-odată, scrisul meu era văzut. Mai mult decât fusese vreodată văzută literatura mea de sertar prăfuit.
Și, într-un fel sau altul, nu m-am mai oprit din scris. Uneori doar în jurnale, în drafturi, în worduri, în agende înghesuite printre cărți. Alteori, mult mai rar, am scris pe facebook sau pe blog, hrănind acel zmeu al algoritmilor, crezând că scrierile mele capătă considerație abia după un număr de like-uri, vizualizări, mesaje sau comentarii. Și am început să cred în numere mai mult decât în litere.
Ce penibil, zice vocea care a preluat alter ego-ul învățătoarei mele. Chiar și tu poți greși, eleva perfectă de 10 cu coroniță.
Shhhhhh, nu te aud, nu te aud, zice fetița de 9 ani acoperindu-și urechile cu mâinile umede, ținându-și respirația, de parcă așa ar trece furtuna mai repede.
Dar furtuna trece de fiecare dată. Și încet, printre crengile rase de vânt, bălțile murdare și cerul lăptos, auzi alte voci. Și uneori le și crezi.
Parcă ai scris pentru mine articolul ăsta despre burnout.
Când am pierdut sarcina, m-am întors la articolul tău, m-a ajutat enorm.
Și tatăl meu a murit, mi-e atât de greu, cuvintele tale m-au făcut să nu mă mai simt atât de singură.
Uneori nu ascult cuvintele astea. Le citesc ca pe niște laude exagerate și, ca orice copil care a fost învățat de sistem că lauda de sine nu miroase a bine, atunci îmi țin respirația. Să treacă și Binele. Uneori așteptăm doar să ne treacă viața.
Dar fetița din Anotimpuri stă cu mine tot timpul. E drept că nu-i dau voie mereu să se arate, dar există. O ascund în spatele cuvintelor serioase din viața mea serioasă de om mare. Să trec cu vederea, să nu deranjez, să nu mă laud, să fac loc celorlalți. Dar când o las să scrie, înflorește. Cuvintele se încolăcesc în jurul degetelor și transformă emoțiile în fraze. Și trăiește. Cu T mare.
Așa că scriu. Obsesiv, siropos, vulnerabil. Pentru că știu că nu sunt întunericul otrăvit dinăuntru, sunt tăițeii de casă.
Scriu obsesiv și editez în timp ce scriu, în ciuda tuturor sfaturilor profesioniste. Scriu și șterg și scriu din nou și încerc să nu mai aștept niciun permis de voie să (mă) trăiesc, nicio bifă verde de SEO, niciun hook pentru algoritmi, nici să dibuiesc vreun AI vibe.
Scriu obsesiv ca și cum la sfârșitul lumii voi fi judecată pentru câte cuvinte am scris până la final.
sursa foto: Unsplash