Mă gândesc mereu cum ar fi să-mi las lumea și să plec.
În zile de-astea în care clipele par prinse între două anotimpuri, speranţa primăverii contopită cu tristeţea toamnei, în zile de-astea de în care nici nu e soare, nici nu plouă, în zile de-astea mi-aş lăsa lumea şi aş pleca.
În zilele de-astea mi-aş strânge la piept toate dorurile, toate visele împlinite şi moarte, toate amintirile şi toate trăirile, le-aş strânge tare în braţe şi aş pleca departe, departe, la marea mea albastră.
În zile de-astea, nici calde, nici reci, nici albe, nici negre, aş fugi până la gară şi aş pleca. Nu m-aş opri până nu aş vedea marea. Uneori mă sufoc în vise şi planuri, în oameni răi şi oameni buni. Mă sufoc în graniţele astea dintre anotimpuri, între florile copacilor de-abia înflorite şi frunzele uscate de sub alţi copaci.
Şi în zile de-astea simt cel mai adânc că clipele acelea magice de bine s-au oprit departe, în trecut, când eram copil şi număram stelele. În zile de-astea încep să plâng fără să ştiu de ce. Îmi plâng nefericirile, morţii şi regretele. Îmi plâng imaginiile acelea pe care nu le mai am decât în suflet… Şi mi-e dor de mine copil, mi-e dor de mine naivă, mi-e dor de mine înger.
În zile de-astea, aş închide ochii și mi-aş strânge genunchii la piept. Mi-aş dezgoli tălpile să simt nisipul rece şi nu aş vrea să aud decât marea. În zile de-astea aş vrea să-mi las lumea şi să plec.
