„O să-l caut şi o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri“. 🖤
Așa îi scria poeta Otilia Cazimir unei prietene, la câteva zile după moartea lui George Topîrceanu, în 1937.
De astăzi sunt doi ani de când a murit tata. Doi ani întregi, amari de dor și de vinovăția că așa o să-i număr: primul an fără tata, primul an al Selenei. Doi ani plini de dor și durere, de regrete, de ce-ar fi fost dacă, de multe de ce-uri, de lacrimi și tristeți. Și toate împletite cu bucurii și râsete. Viață.
Prea mi-e dor de el să nu mai fie nicăieri. Așa că îl caut în aceleași poze pe care le știu dintotdeauna, în vederile scrise mamei, în amintirile mele.
Îl caut în poveștile celorlalți, în tot ce nu am știut să ascult până când nu l-am pierdut. Și, culmea, într-un fel ciudat, e mai aproape ca niciodată.
În zilele alea crunte de acum doi ani, cu sufletul frânt și cu Selene în pântec, un om drag mi-a scris cuvintele pe care aveam nevoie să le aud mai mult ca niciodată: Trebuie să mai fie Ceva.
Așa că da, mi s-au împreunat lacrimile în bărbie când am citit cuvintele poetei. Și, surprinzător, au alinat un pic, la aproape nouăzeci de ani după ce au fost scrise.
Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri. Te iubesc, tata.
#doliuleiubire