Mă uit la ei și am senzația că privesc printr-o fereastră deschisă către o lume care nu mai există. Oameni care au iubit, au sperat, au trăit bucurii simple și griji amare care astăzi par de neatins.
Un bărbat își ține copilul în brațe, o mireasă zâmbește fericită, un grup de prieteni în excursie, un soldat încruntat. Toți acești oameni, odată atât de vii, au devenit acum chipuri fără nume, vândute pe bucăți. Povești uitate.
Cine sunt oamenii ăștia? Cum au ajuns frânturile lor de viață pe tarabe improvizate?
Mă tulbură gândul că nimeni nu i-a mai căutat. Că undeva, într-un sertar gol sau într-o casă vândută în grabă, au rămas doar urmele trecerii lor. Iar timpul a făcut ce știe mai bine: a șters legătura dintre oameni și amintirile lor.
Uneori mi se pare că fiecare fotografie pierdută e o formă mică de moarte repetată. Când o privești, ești martorul unei absențe. Te uiți la fețe care nu mai pot spune nimic, dar care par să ceară să fie văzute, să fie recunoscute măcar o dată, înainte de a dispărea cu totul.
Acum o sută de ani, fotografia era un lux, chiar un ritual social pe care puțini și-l permiteau. Pentru oamenii de rând, se considerau norocoși cei care puteau imortaliza cele mai importante momente din viață. După război, a crescut accesibilitatea la un aparat foto sau la un studio în vecinătate, dar chiar și așa, fotografiile nu erau la un click distanță, cum sunt astăzi.
Mă pierd uneori în scroll-uri pe aceste grupuri, urmărind expresiile fețelor, bucuria, seriozitatea, importanța momentului. Mă tot gândesc cum au ajuns acele fotografii pierdute de urmașii protagoniștilor.
Astăzi facem mii de fotografii fără să le mai privim vreodată. Se pierd în foldere, în telefoane schimbate, în drive-uri uitate.
Am ajuns să avem mai multe fotografii decât amintiri.
Poate de aceea mă doare când văd o fotografie veche abandonată. Regăsesc în ea ceva din pierderea noastră colectivă, din graba cu care lăsăm în urmă urme care cândva însemnau totul.
Poate că tristețea acestor rămășițe vine tocmai din tăcerea lor: nu cer nimic, doar o privire întoarsă. O clipă în care cineva, fie și un străin, să le reînvie pentru o secundă, dându-le din nou sens.
Mă uit din nou la toți oamenii aceștia. Poate că, de data asta, chiar i-am văzut, le-am închipuit povești, am învățat să văd în tăcerea lor o lecție despre ce rămâne după noi.
Și, uneori, o poveste costă 30–40 de lei bucata sau 100 lotul.
sursa foto: grupuri de colecționari de pe Facebook