Nu m-am gândit, până ieri, că am un obiect de confort. Chiar mai multe dacă stau să mă gândesc, dar articolul Cristinei Bazavan m-a pus serios pe gânduri. Mi-am dat seama că dacă ar fi să aleg un obiect care îmi dă aceea stare de acasă, ar fi cu siguranța floarea pe care am cărat-o peste tot în periplul meu prin București.
Şi cărțile mele dragi, cutiile cu Audrey, niște maimuțoaie mici de pluș (perechea de koala pe care i-am cumpărat chiar în a doua zi de relație cu Bogdan, de la standul Salvați Copiii, când eram voluntar pentru campania din Cora, perechea de dinozauri Buffy cumprărați anul trecut în cadrul aceleiași campanii SC, Ștrumful de la Mac-ul din Roma și bineînțeles ursuletul-statuia libertății adus de Alexandra din Macy’s NY), trei căni tare dragi (una cu o mâță, primită de un Moș Nicolae de la iubi, una roșie din Franța, de la SV, una mică de la Carmen, din Israel), icoana de la Alice, prima poza cu surorile mele. Am încercat să prind cât mai multe în poză.
Oricum, îmi place la nebunie ideea asta de obiecte de confort. Am fost fascinată întotdeauna de universul fiecăruia. Când aveam vreo 13-14 ani mergeam deseori la o prietenă mai în vârstă a mamei mele. De fiecare dată ne servea cu cafea și dulceață de prunișoare cu nucă. Felul în care arată casa ei, fotografiile vechi, cearcefurile apretate cu dantela pe margini, ceșcuțele cochete de cafea, toată atmosfera aceea îmi dădea sentimentul de poveste. Și acum, când merg în vizite, încerc sa remarc discret obiectele acelea care vorbesc despre stăpânul casei.
Dar cum centrul acestei povești este floarea mea (are și un nume, dar din motive obiective o să vă spun doar că se numește R.), hai să vă povestesc cum a devenit ea obiectul meu de confort. Era undeva acum 4 ani, chiar pe vremea asta, locuiam cu zuzele mele în Pallady. Era frig și ningea și eram înghețată și tristă (deh, pe vremurile acelea tristețile dureau mai tare iarna). Ieșeam de la metrou de la Grigorescu și pe scări era o bătrânică înfofolită și înghețată, și sigur mai tristă…
Avea lângă ea cutiuțe de iaurt cu floricele mici și mi s-au umplut ochii de lacrimi când am văzut-o. Dintr-o mie de motive, mă dor foarte tare durerile bătrânilor. Am dat 3 lei pe floare, era mică și aproape înghețată, dar am iubit-o pentru că îmi amintea de bătrânică. Am așezat-o frumos pe noptieră și i-am dat un nume, pentru că în căsuța noastră din Pallady totul avea un nume: frigiderul, calculatorul chiar și câinele nostru imaginar.
Floarea a crescut frumos, deși era să o omor de câteva ori prin neglijența mea. Dar a ea a rezistat nebuniilor mele, ba chiar a și înflorit după vreun an și ceva. Are niște flori mici și albe, ca niște buchețele și arată tare frumos când înflorește. Probabil bătrânica a murit, tristețea mea din vremurile acelea a fost înlocuită cu o dragoste mare, iarnă e și azi, dar la primăvara R. va înflori de dragul amintirii unei bătrâne care a plantat-o într-o cutie de iaurt.
Mulțumesc pentru temă, Cristina. Dedic acest articol dragelor mele Aurash, Nicole, Xandra și SV :). Vă invit cu drag să răspundeți provocării Cristinei.