Rareori cad pradă capcanelor de PR din jurul cărților intens promovate pe social media. Îmi place să urmăresc fenomenul, însă am un obicei curios: îmi stăvilesc curiozitatea și mă retrag. Săptămâni sau chiar luni mai târziu, caut cartea respectivă la bibliotecă sau prin anticariate și o citesc, cu satisfacția caraghioasă că aveam (sau nu) dreptate să nu cedez de la început.
Dar nu a fost cazul cărții scrise de Caro Claire Burke – Yesteryear, tradusă recent la noi sub titlul O soție din alte vremuri la editura Litera. Articolul acesta este mai degrabă despre context decât despre carte și poate fi citit, până la un moment dat, dacă nu vrei spoilere.
O soție din alte vremuri de Caro Claire Burke, traducere Mihaela-Magdalena Dumitru, Litera, 2026
Sinopsis: O femeie americană tradițională, o soție și mamă superbă care își vinde stilul de viață de pionier – bazat pe lapte crud și ouă proaspete de fermă – milioanelor ei de urmăritori de pe rețelele de socializare, se trezește brusc zgribulită, murdară și îngrozită în realitatea brutală a anului 1805. Trebuie să descurce ițele și să afle dacă acest coșmar viu este o înscenare elaborată, un reality-show bizar sau ceva mult mai sinistru.
De ce am citit O soție din alte vremuri?
M-a intrigat subiectul și hype-ul. Dar am cedat tentației când am citit ce a scris Roxane Gay pe copertă. „Un roman absolut dezlănțuit (în sensul bun) despre o influenceriță de lifestyle… Când spun că finalul e de-a dreptul nebunesc, chiar vreau să spun că finalul e de-a dreptul nebunesc.“ Da, m-am lăsat influențată de Roxane Gay și am căutat cartea în secunda doi.
De fapt, am rămas într-un fel fidelă ideii mele pentru că nu am cumpărat cartea, ci am ascultat-o pe Voxa, unde aveam deja abonament pentru ebooks. Deși de obicei nu consum audiobooks (nu am starea necesară să nu fac nimic altceva), de data asta curiozitatea a învins.
Așa că am trecut și peste fidelitatea mea absurdă față de cărțile tipărite și am dat play. Am ascultat oriunde am avut câteva minute libere – în metrou, în drum spre birou, școală, grădiniță, în curte, când găteam, înainte de somn. În 2 zile, am terminat cartea de 12 ore și 45 de minute. 528 de pagini.
Și mi-a plăcut enorm în feluri în care nu m-am gândit până acum la o carte. Și am urât-o în feluri în care nu am detestat până acum o carte.
Sindromul „le poți avea pe toate”
Tradwife este o prescurtare de la traditional life și este un fenomen cultural, considerat un curent anti-feminist, dar cu multe nuanțe și fațete. Dar tradwife a început să scoată capul într-o lume deja distopică, în societăți deja absurde cu așteptări ireale. Avea toate șansele din univers să prindă după ani de zile în care femeilor li s-a zis că pot face orice, fără să aibă însă vreo clipă șanse reale să le aibă pe toate.
Sunt milenială 100%. Am crescut râvnind la un birou, costume deux pieces, tocuri, carieră. Mi-am dorit enorm să scap de la țară, să merg în capitală întocmai ca o eroină sud-americană din telenovele. Mi-am propus să le am pe toate: carieră, familie, copii. Și o vreme m-am ținut de treabă, mi-am dorit enorm să reușesc profesional, orice ar fi însemnat asta. Să obțin, să fiu văzută, să lucrez mult, să fiu apreciată. Epoca Boss girl, studii de specialitate, viața în jurul joburilor.
Până când am devenit mamă. Și am înțeles, cu o aciditate care mi-a curățat stomacul, că nu prea le poți avea pe toate. Nu în același timp. Și dintr-o dată, toate filmele cu mamele care lucrează cu copilul în poală, duc brioșe la grădiniță în timp ce descos ițele la birou vorbind la telefon s-au cam răsuflat. Primul an de după ce m-am întors la birou a fost crunt. Să ai un job pe care îl adori în același timp cu un copil pe care îl adori nu e deloc cum sună. A fost cu anxietate și burnout, cu durere și frică. Problema nu era că nu le poți avea pe toate, ci faptul că am crezut sincer în niște așteptări absurde. O viață curatoriată ca în filme hollywoodiene. Cut, paste. Și apoi în social media.
Iluzia Tradwife
Câțiva ani am urmărit influențatoare creștine din Canada și SUA. Mă interesa real conținutul lor, mi se părea intrigant felul în care își construiesc viața în jurul credinței. Unele erau mai ferme în felul în care religia le modela discursul, altele mai puțin. Dar rolul de observator al acestui fenomen, căci începuse să fie un trend, mă fascina.
Erau și ele la începuturi și încercau să se prindă ce este cu maternitatea, cu viața asta care se desfășoară diferit în jurul unui copil. Mi-au plăcut enorm și m-am agățat de ele pentru că în sfârșit vedeam femei care încercau să fie bine cu viețile lor mici.
Fast forward, și-au făcut afaceri din viața de dincolo de vitrine, au mulți copii și milioane de followers. Unele s-au transformat în predicatori fervenți, altele au păstrat un soi de discreție. Unora le-am dat unfollow, pe altele le caut uneori curioasă, ca atunci când cauți o fostă colegă de liceu pe Facebook să vezi ce mai face.
Subiectul tradwife m-a fascinat de la începuturi. Am avut perioade în care am căzut în rabbit hole-ul de pe Youtube și am ascultat multe analize. Iar după cazuri de tip Ruby Franke, unde în spatele zâmbetelor creștine se ascundea un abuz de o cruzime greu de imaginat, romanul ăsta nu poate fi doar ficțiune. Este o extensie tulburătoare. Plus Ballerina Farm, Nara Smith, The Saccone Joly, măști și controverse. Și, din păcate, atât de mulți copii prinși în vortexul acesta.
Un roman despre această temă a fost hook-ul care m-a prins fără să am vreo șansă. Trebuia să citesc cartea. De aici încolo voi atinge elemente cheie din poveste. Nu sunt neapărat spoilere, dar dacă vrei să o citești complet neinfluențat, poate ar fi bine să te întorci mai târziu.
Printre demonii dinăuntru
Ce m-a surprins pe mine nu este acel twist care da, trebuie să recunosc că este bun. Dar m-a surprins discursul ei interior. Am ajuns la vârsta și experiența, din păcate, în care recunosc tot mai ușor starea de sănătate mintală a unei persoane. Acele gesturi care trădează anxietatea și tumultul interior. Poate pentru că, de cele mai multe ori, suntem oglinzi.
Dar m-a surprins cu adevărat cât de gravă era situația Nataliei, cât de avansată era degradarea ei emoțională și cât de puțin avea idee despre acest aspect. Iar asta e una dintre obsesiile mele. Mediul în care a crescut Natalie, stilul de parenting al mamei sale, lipsa unei figuri paterne, acest staging continuu în care zâmbetul ținea loc de orice, perpetua comparație între creștini și necreștini, bine și rău, superioritatea, toate amestecate și suprapuse au creat o tânără confuză care ajunge în campusul din Harvard și descoperă o altă lume.
Natalie plămădește pâine cu maia în timp ce propria ei minte se descompune. Construiește estetica perfectă pe Instagram, dar în mintea ei e un thriller înfiorător.
Și ajungi la final, după ce planurile temporale se întrepătrund și începi să te îndoiești de felul în care ai înțeles, de fapt, cât de grav era totul. Sigur că scriitura autoarei nu te lasă să simpatizezi prea mult cu personajul, deși e ironică și acidă, îi dai circumstanțele unei copilării dificile, a unei realități impregnate cu fanatism religios, a unei depresii postpartum netratată. Dar cât de distorsionată era realitatea în mintea ei?
Și, mai ales, cum ne lăsăm furați de aceste realități curatoriate din social media? Chiar și atunci când le recunoști, e tare greu să nu aluneci în aceste lumi perfecte.
Prea real pentru o ficțiune
Și în tot timpul ăsta cât ascultam audiobook-ul cu neastâmpăr, fără exercițiul ascultării, gândurile îmi alergau peste vocea naratoarei și mă trezeam că nu am reușit să ascult cu adevărat, 15 secunde înapoi, 15 secunde înapoi, 1.2 în loc de 1.5. Timp pierdut între fraze, dar trebuie să înțeleg.
Gândurile mele suprapuse cu frazele tăioase ale autoarei, simțeam în stomac că o detest pe Natalie, dar o înțeleg, înțeleg atât de multe din felul în care ura față de ea însăși s-a transformat dintr-un ghem în ditamai bolovanul… Și apoi social media, maternitatea, zâmbetele tâmpe, perfecțiunea, Natalie de pe insta, Natalie de la magazin, copiii, copiii, copiii.
Pâinea dospită, animalele, angajații. Soțul ei absent, depărtat și îndepărtat, familia lui, Emilia, alegoria cu Trump, atât de sufocantă și enervantă, caruselul de followers care creștea, femeile furioase, pesticidele, mama ei. Izolarea – în fermă, într-un cadru mai lung pe instagram, înăuntrul ei. Vocea ei de afară, vocea ei dinăuntru. Desconspirarea.
Când ajungi să crezi toate vocile din capul tău
Nu am crezut acel twist, trezirea ei bruscă în secolul 19. Dar m-a intrigat. Așteptam să fie un vis, dar în același timp eram conștientă că nu asta e supapa autoarei. Mă așteptam să fie o înscenare, dar nu înțelegeam totuși copiii. Cum au ajuns copiii acolo? Cine sunt ei? Cine e bătrânul?
Și când a devenit clar că este o înscenare demnă de social media, dar înscenarea ei, mi s-a părut mai clar ca niciodată că lumile din noi se pot transforma în secunde în închisori. Folosesc des, în ultima vreme, expresia trăiesc în capul meu. Și a fost prima oară când am văzut-o tradusă așa, într-o poveste.
Dar cartea nu este despre tradwife. Este despre patriarhie, mai degrabă, despre maternitatea asta performantă, despre a fi mama perfectă. Natalie iubea imaginea copiilor ei, ideea maternității, familia ideală.
Și culmea, oricât de groaznic este personajul principal, am avut un moment în care mi-am dat seama că nu este nici pe departe the villain. Între mama și soțul ei, Natalie nu are parcă nicio șansă să capete un simț al realității, nu are nicio ancoră să vadă lumea altfel decât cea pe care o cususe o mie de păianjeni în mintea sa.
Un final eșuat
Cred că este o carte pe care o detești sau o adori. Nu prea lasă loc de ceva călduț și neutru. Dar este o carte la care mă gândesc de câteva zile și pe care îmi doresc să o recitesc. Am rămas cu impresia că autoarea a lăsat multe narațiuni neterminate, multe unghiuri neexplorate, că nu a pus reflectorul pe adevăratele personaje negative. Sau poate nu au fost decât acele scântei care să aprindă discuții și focuri, să te enerveze și să te intrige. E genul de carte pentru care aș face din nou un club de carte.
Nu mi-a plăcut finalul. A fost un happy ending ratat, deși orice mamă din lumea asta ar vrea să audă acel final. Chiar și cele mai îngrozitoare. A fost un final eșuat pentru că autoarea a abandonat-o pe Natalie. Și cred că nu e nimic mai greu de dus pentru orice persoană cu probleme de sănătate mintală decât să fie lăsat singură. Cred că a fost un final repetat și asumat. Caro Claire Burke a ales să nu o salveze, ci să o lase să trăiască acolo, în izolarea fermei ei nostalgice, prizonieră în propria utopie virtuală devenită ospiciu.
În final, dincolo de satira anti-tradwife și de thrillerul psihologic, rămâne un ecou dureros care ne privește pe toți cei care deschidem zilnic ecranele. Poate că o singură frază ar fi putut aduce pace în tumultul acestui personaj colectiv din care facem parte:
„Nu am vrut decât să fiu văzută.”
sursa foto: pexels.com