Nimiciri

Pierdem oameni mereu. Uneori îi pierdem sufletește, printre trădări, sfârșituri de drum, capete de povești. Uneori îi pierdem cu totul, îngropându-le trupurile. Dar de fiecare dată, doare. Uneori mai mult, alteori mai puțin. Uneori ne vindecăm, alteori nu. Uneori, ne putem întoarce, alteori nu. Uneori vindecăm, alteori nu. Și oriunde ajungem, purtăm cu noi nimicirile a ceea ce a fost, cândva, o minune.

Acum câțiva ani am pierdut un prieten tare drag. Vremuri tulburi, trădări de copii, răni, tristeți. Într-o zi, mi s-a făcut atât de dor încât nu am mai putut să respir și m-am dus eu spre el. M-a primit cu brațele deschise și cu dor. Nici nu ne-am mai întrebat cine a greșit mai mult, cine a plecat, cine a trădat, cine a suferit mai tare.

Uneori obosești. Ne-a fost ciudată revederea, sunt lacrimi care nu se pot șterge, amintiri triste care nu se pot uita, dar în timp știu că ne vom coase rănile de dragul unor vremuri în care am fost doi copii fericiți. Și când ne-am regăsit i-am zis că nu îmi amintesc când am fost ultima oară noi, cu glumele noastre, cu poveștile noastre, cu obsesii și tăceri.

Mă obsedează ideea că trăim absurd, pe repede-înainte și nu ne dăm seama că suntem ultima oară noi cu cei dragi. Ultima oară când am spus te iubesc, ultima oară când am râs ca nebunii, ultima oară când ne-am îmbrățișat, ultima oară când am stat unul lângă celălalt privind tavanul, ultima oară când a râs la gluma ta caraghioasă, ultima oară când te-a sunat să îți spună că plouă afară și să te îmbraci bine, ultima oară când ați mâncat împreună, ultima oară când ați tăcut împreună. Tu. Cu oricine. Momentul acela în care nu doare, în care totul e simplu, momentul în care timpul nu joacă niciun rol în viețile voastre, momentul acela în care voi sunteți cele mai importante persoane din lume. Tu și el, tu și ea, tu cu ai tăi, tu cu cele mai bune prietene, tu cu lumea ta.

Și apoi, orice se va întâmpla și oricâte alte momente veți mai avea, va sta mereu între voi, ca un perete de sticlă, aproape imperceptibil, acel moment în care s-a nimicit ceva între voi.

Și va fi poate, cald și bine, vă veți avea cumva pentru totdeauna, dar în nopțile lungi cu insomnii, vei simți mereu acel fior al momentului în care v-ați frânt.

Meredith: Hey.

Derek: Hey. You almost died today.

Meredith: Yeah, I almost died today. [Derek is at a loss for words and starts heading to the door] I can’t, I can’t remember our last kiss. All I could think about was I’m going to die today and I can’t remember our last kiss. Which, is pathetic but the last time we were together and happy, I… want to be able to remember that, and I can’t. I can’t remember.

Derek: I’m glad you didn’t die today. [Starts to leave but stops] It was a Thursday morning, you were wearing that ratty little ‘Dartmouth’ T-shirt you look so good in, the one with the hole at the back of the neck. You’d just washed you hair and you smelled like some kind of…flower. I was running late for surgery, you said you were going to see me later, and you lean to me, put you hand on my chest and you kissed me. Soft. It was quick. Kind of like a habit. You know, like we’d do it everyday for the rest of our lives. And you went back to reading the newspaper and I went to work. That was the last time we kissed. [Derek starts to leave]

Meredith: Lavender. My hair smelled like lavender…from my conditioner.

Derek: Lavender. Huh. [Smiles then leaves]