Am închis cartea și am rămas privind în gol, cu palma deschisă pe coperta lucioasă. Am adorat lectura asta și totuși am rămas cu un gust amărui al unei dezamăgiri nedrepte. Uneori, viața e doar atât. Un ce ar fi putut fi mai degrabă decât ceea ce a fost.
Poate că nu știu să scriu despre Dezonoare. O viață reconstituită. Nu știu să spun încă de ce am rămas cu aceeași senzație pe care am avut-o când am închis Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei. E un sentiment ciudat ca atunci când te bucuri de soare și de vacanță și apoi îți amintești că se vor termina – ziua, concediul, viața. Nu astăzi, nu mâine, dar parcă devine redundant că ești în vacanță cu un cocktail pe o plajă mult prea însorită.
Adevărul e că am adorat potențialul acestor cărți, poveștile, rememorările autoarei care au răscolit propriile amintiri. Mai mult decât orice, am adorat lectura lor, momentele în care m-am oprit brusc din citit lăsând unele fraze să se culcușească în mine și să aducă la iveală propriile amintiri. Iar pentru felul în care Lea Ypi construiește din cuvinte această stare aproape imaterială, cred că merită să citești cele două cărți.
Din arhiva minții în arhivele statelor
Prinsă în propria călătorie genealogică, am cumpărat Liberă după ce am citit un preview. Cartea este superbă până când nu mai este. Am înțeles, totuși, ce a vrut să construiască autoarea, iar acest stil de reimaginare și documentare a trecutului poate fi fascinant. Dar pare că a găsit rețeta până când începe să ți se amărească cerul gurii. În Dezonoare, memoriile se transformă într-un soi de eseu academic cu niște personaje rigide care citesc parcă din manifeste istorice.
Cărțile sunt interesante din punct de vedere istoric și conceptual, filosofic și politic. Dar nu mi-a plăcut acest cocktail experimental cu multe siropuri și tipuri de alcool. Am așteptat până la final să se rotunjească povestea. Să aibă sens, scop, încheiere. Povestea se sufocă de multe ori, nu respiră, dialogurile sunt forțate de dragul argumentării ideologice.
Dar autoarea are un simț al drumului pentru că alternează destul de bine aceste două planuri, personalul și politicul. Când simți că frazele lungi și complicate, pline de detalii ideologice și teorii politice te sufocă, se oprește. Întredeschide fereastra cu povești care te fac să-ți imaginezi că noi toți am avut o bunică curajoasă care a trecut prin viață, chiar și când Viața trecuse prin ea ca un război.
De la Liberă la Dezonoare
În Liberă, te duce într-un loc al naivității memoriei. Este o poveste despre marea iluzie a maturizării unui copil și a unei societăți, în același timp. Are un fel de basm în care copilul trebuie să fie înghițit de lup pentru a înțelege lumea. Pentru oricine a crescut în partea asta de lume, primele pagini au gust de copilărie. Poate că autoarea nu a vrut să alune pe panta ostalgiei,de aici și suprapunerile tehnice, ideologice. Dar, spre finalul cărții, contextualizarea fură povestea.
În Dezonoare te duce în arhive, acolo unde adevărul are o singură voce și drumurile se amestecă, iar oamenii sunt doar obiecte. Și poți descoperi oricând că tot ce ai reușit să dezgropi nu-s, de fapt, oasele strămoșilor tăi. Mi-a plăcut partea asta, de trecut de la o arhivă la alta, fiecare cu specificul său, cred că fiecare vizită într-o arhivă îți dă o perspectivă a realității, a vieții tale mici în istoria mare.
Istoria cu i mic și istoria cu I mare
Am învățat multe despre o țară despre care nu știam nimic. M-am oprit din citit să caut pe Google sau Youtube despre Enver Hoxha, despre regele Zog I și regina Geraldine, despre refugiații de pe Vlora. M-am oprit să recitesc fraze, să-mi amintesc de cursuri de la facultate, să fac asocieri între istorii. Dar am avut de multe ori senzația de acum 20 de ani când cursul era plictisitor, iar seminarul era relaxat și toți voiam să ne spunem părerea.
Când am închis Liberă, m-am simțit nedreptățită. Documentam viețile strămoșilor mei și cartea îmi devenise reazem. Când bunica a luat-o pe mica Lea în Grecia în căutarea rădăcinilor ei, m-am simțit inspirată și văzută. Dar Liberă se termină brusc, ca un copil care se împiedică exact înainte să urce scările. Gust de cireșe necoapte.
Când am aflat despre noua ei carte în care scrie exact despre bunica ei, m-am gândit că este motivul pentru care prima carte se încheie nedrept de abrupt. Iar Dezonoare începe fantastic cu Lea Ypi la arhive, exact acea călătorie pe care mi-o imaginam, golul acela din stomac când pornești pe un drum necunoscut în căutarea celor datorită cărora exiști pe pământ.
Ideea asta, că fiecare decizie a strămoșilor de a merge pe un drum a lăsat urme, a rămas cu mine. Deseori mă gândesc la ce ar fi fost dacă înaintașii mei nu ar fi făcut fiecare alegere care a dus la nașterea mea. Și pare ceva atât de concret și dat că existăm și avem liber arbitru încât să te gândești că poate bunicul nu s-ar fi întors din război, cu tot dominoul care s-ar prăbuși în urma ta, te face să îți sprijini corpul greoi de un perete și să închizi ochii de groază.
De asta am adorat lectura și nu neapărat cărțile.
De ce voi reciti cărțile scrise de Lea Ypi
Aceste cărți m-au făcut să conștientizez, încă o dată, cât de mare este nevoia noastră, a celor care venim din această parte de lume, de a ne înțelege trauma colectivă. Poate se va opri cumva la copiii noștri, această generație alpha care va duce alte traume mai departe. Dar cred că avem nevoie să ne aflăm, să învățăm, să ne amintim această jumătate de secol în care nu am fost decât marionete pe scena istoriei.
Cărțile scrise de Lea Ypi sunt povești de familie amestecate cu memorii, eseuri academice și filosofie. Dar se pot transforma în întrebări excelente despre nedreptatea istoriei, despre umbre și tăceri, despre adevăruri și frici.
Răsfoiesc cărțile și mă gândesc că trecutul ăsta ne va fi umbră pentru totdeauna. Dar poate că să ne întoarcem privirile spre istoria familiei va face din această umbră apăsătoare un vitraliu prin care va trece, în sfârșit, lumina.