simți prea mult, copile, trec toate prin tine cum cade ploaia pe pământ, te tulbură fiecare tăcere, fiecare cuvânt, fiecare orice.
ți-e dor mereu, de parcă nu îți curge sânge în vene, ci lacrimi. te frânge tot și totul te înalță.
ți-e frică mereu, la fel cu ai un curaj nebun în a te arunca în sufletele închise ale oamenilor, chiar dacă ai mii de răni de la zidurile pe care le întâlnești în cale.
ciudate ființe suntem noi, oamenii. suntem aceiași de când ne naștem și totuși ne metamorfozăm în fiecare clipă în alte ființe, mai ciudate poate.
eu nu iubesc, eu ador. și am adorat fiecare om care adus în mine fluturi, războaie și furtuni, și m-am dăruit fiecarui om în ochii căruia am văzut tristețe amestecată cu iubire. am adorat fiecare om care m-a luat în brațe și a crezut în mine. și am strâns în brațe așa cum o poate face numai un om care trăiește din obsesii și tandrețe.
și noaptea, când el doarme, deasupra mea se învârt mii de fluturi. și cum clipesc presară peste mine dor. și povestea cu dorul este că nu are leac. ne e dor de ce am trăit și nu vom mai putea trăi vreodată. și chiar dacă omul rațional din mine înțelege că uneori e mai bine să trăim ceva frumos în momentul potrivit, cu omul potrivit, dinăuntru nu simt decât tristețea acevacenumaieste.
și mă ard tălpile și neliniștile, și într-un mâine o să ningă iar și eu nu știu ce să fac cu zăpada, căci zăpada e a lor, primăvara e a mea. ne-am împărțit anotimpurile, amintirile și dorurile. partaj emoțional.
și după dor și durere, după neliniște, după foc și săgeți, vine liniștea aceea adusă numai de lacrimile uscate pe obrajii arzând. și tu, copile, de printre zidurile dărâmate ale iubirilor tale, vei strânge iar un morman de moloz. și îți vor acoperi iar rănile și melancoliile, și eșarfele tale vor acoperi cicatricile și uneori chiar și frigul. și zăpada va vindeca, din când în când. de dorul lor.