Iarna insomniile sunt mai lungi şi mai grele. Te frămânţi în pat, lângă el, care doarme atât de profund. Te ridici, te uiţi pe fereastră. Lumini aprinse, ici colo, alte insomnii, alte sufletele agitate în noapte. O lumină se stinge, încă una.
Zăpada e murdară de paşi. Paşi de oameni, de câini, de pescăruşi. Da, de pescăruşi, căci pescăruşi vin în campus şi se plimbă prin zăpadă. Vin cuminţi la ferestre şi iau urmele de pâine pe care le las mereu pe pervarz. Trec în zbor, poate să nu piardă timpul, deşi îi bănuiesc de lene.
Insomniile de iarnă vin cu gânduri amare. Te aşezi pe marginea patului, ţi-e atât de somn încât ai adormi în picioare, dar nu poţi dormi în niciun fel. Te plimbi prin cameră, măsori în paşi distanţa dintre fereastră şi uşă, te uiţi la ceas, s-a făcut două și jumătate, apoi trei, când s-a făcut trei?
El zice vino în pat, tu nu ai stare, te uiţi pe pereţi, el adoarme. Te gândeşti la ce ai făcut azi, anul ăsta, viaţa asta. Te enervezi, ai vrea să plângi. De nervi, de somn, de teamă.
Te ridici iar, faci un ceai de sunătoare, îl bei pe nerăsuflate, aşa fierbinte. Te aşezi lângă el, te ia în braţe, dar simţi că te sufoci, nu poţi să dormi. Eşti bântuită de gândul ăsta, îţi vine să plângi, închizi ochii, iar şi iar până adormi. Poate era mai mult de patru.
Insomniile de iarnă sunt grele şi amare.