Pentru mine, arborele genealogic nu înseamnă neapărat o listă de nume sau o simplă istorie. Ci mai degrabă toată energia pe care o simt în mine și în jurul meu atunci când se mai așază ceva în povestea asta. Am reușit să mai merg de câteva ori la Arhive și, de fiecare dată, am descoperit ceva despre strămoșii mei – chiar și când a fost doar confirmarea unei informații pe care o aveam deja.
Am ajuns la oameni din neamurile mele pe care, altădată, doar îi salutam când mergeam acasă și despre care nu știam cât de multe știu, indirect, despre mine. Pentru că toate poveștile lor despre bunicii mei, despre frații și părinții lor, creionează ceva înăuntrul meu. Îmi mai lipsește un singur nume din a cincea generație. Am deja patru nume în cea de-a șasea, pentru ambele ramuri.
Mi-e tot mai ușor să vorbesc despre pasiunea asta care m-a adus atât de departe, acolo unde nici nu visam acum patru luni, când mi-am promis că nu (mai) renunț la istoria mea și a strămoșilor mei.
Simt cum se așază în mine poveștile lor.
Înțeleg tot mai bine de ce sunt cum sunt, de ce am ajuns aici și ce am de dat mai departe. Mă gândesc tot mai des că eu voi fi cea care va spune aceste povești și peste 20-30 de ani celor care ne vor urma.
Din fericire, mai am resurse. Mai sunt oameni la care vreau să ajung și arhive de cercetat în vreo patru orașe. Și, cumva, ca și cum aș avea iar șapte ani și gândirea magică, tot mai aștept să apară din neant cineva care să-mi ofere acea comoară pe care o visez deseori: fotografii uitate, povești neștiute și documente regăsite.
Când mă întorc din Ploiești cu trenul, ca în studenție, îmi imaginez că îl sun pe tata și îi povestesc ce am mai aflat. Iar el îmi zice, scurt și cuprinzător: „Bravo!” – ca și cum acolo s-ar ascunde toate cuvintele pe care i-a fost greu să le spună vreodată. Apoi face o glumă de-a lui, mă face să râd, și stau acolo, lipită de geam, imaginându-mi că sunt iar întreagă.
sursă foto: Pexels.com