Exista o atmosfera specifică centrului istoric al Bucurestiului despre care am uneori senzatia ca nici cel mai talentat scriitor nu o poate agata de literele alfabetului, nu o poate inchide in cuvinte depasite de vremuri care au fost sau vor veni. Vara, insa, magia acelor strazi este mai profunda ca niciodata.
Strazile prafuite sub talpile obosite de drumurile capitalei, turisti fascinati de ruinele unui oras interbelic, turisti din vecinatate, turisti exotici, turisti prea balani, turisti prea bronzati, prea multe feluri de turisti, prea multe aparate de fotografiat, prea multe povesti, prea multe ruine, prea mult praf.
Nu sunt genul care detesta haosul in care traieste, mai mult sau mai putin, capitala, de-acum europeana macar in tratate, tara sau mai trist, istoria poporului roman. Nu detest nebunia traficului bucurestean, nu detest aglomeratia, caldura, lipsa de interes fata de potentialul real al turismului local, nu detest santierele continue din Bucuresti, de fapt eu sunt printre putinele persoane care nu detesta Bucurestiul. Putine, e drept.
Nu detest turistii din centrul istoric al Bucurestiului. Ador, de fapt, inocenta lor. Privesc fascinati ruine, stradutele prafuite si pline de oameni, alti turisti sau autohtoni, ador curiozitatea lor pentru cladirile care stau sa cada, sperantele din privirile lor, iluzia ca au descoperit micuta comoara intr-un oras comun.
În centrul vechi se respira alt aer, din alte timpuri, din alte spatii, din alte lumi. Mergeam intr-o seara de vara, ratacind ca de obicei prin centrul vechi. Am simtit pana in adancul propriei fiinte aerul acelor strazi, terasele pline desi era inceput de saptamana, magazine de lux si magazine obisnuite asezate unul langa celalalt, vama veche rasunand aproape mahmura de la o terasa… aproape se inserase. Niste copii alergau printre turistii usor confuzi, un fotograf se asezase pe una din scandurile de pe un alt santier deschis in zona, imortalizand ruine, copii, turisti, dar niciodata aerul acestor locuri.
Am înțeles că Lipscaniul este plin de fantome în care nu mai crede cineva, pe care nu le vede nimeni, dar care îmi veghează pașii în fiecare clipă, în fiecare anotimp. Mereu.