Uneori mă gândesc că întreaga lume e doar o pânză de păianjen. Suntem prinși în firele lui lipicioase în feluri în care abia dacă le bănuim în zilele noastre obișnuite. Dar mai sunt și zile în care, sub teii parfumați dumnezeiește, zărim firele printre particulele de lumină. Așa se simt uneori cărțile bune. Cărțile acelea potrivite care se culcușesc perfect între riduri și pleoape.
Când înfloresc trandafirii în Sicilia este o poezie de carte. Nu știu cum ajung la aceste povești care îmi umplu goluri în suflet. Aceasta nu este o recenzie, este un ghem de emoții și trăiri pe care nu le puteam lăsa nespuse. Și nu este nici măcar despre poveste, cu toate imperfecțiunile, istoriile și încrengăturile ei. Este despre cum ajung la noi poveștile care trezesc, care alină, care întregesc resturi de memorie.
Când înfloresc trandafirii în Sicilia de Aurora Tamigio
Istoria cu i mare și-a întins mereu brațele spre mine, încă de când eram o fetiță mică fascinată de legendele cu daci și romani. Aveau să mai treacă mulți ani până să ajung la această Istorie și, chiar și mai mulți până să descopăr istoria cu i mic.
Aveam să pierd mulți oameni dragi până să-mi dau seama că nu le-am ascultat poveștile, că nu am pus întrebările, că nu am căutat răspunsurile. Dar regretul care se depune cel mai apăsător rămâne povestea bunicii mele, un amalgam de frânturi rămase acum în mine, fără să le pot da încă un rost. Ea povestea cu lacrimi în ochi despre părinții ei, despre frați și surori, despre copilărie și casa părintească. În privirea ei de-un albastru transparent au fost prea multe încrengături pe care nu am știut să le înțeleg. Aveam nevoie de moștenirea ei în aceeași măsură în care aveam nevoie de cea a bunicii materne, plecată prea tânără, prea devreme, fără povești de dat mai departe mamei mele.
Aurora Tamigio scrie o saga de familie pornind de la Rosa și ajungând la nepoatele sale, fiicele Selmei. Face arheologie de familie, cum zicea într-un interviu, și nicio expresie nu mi s-a părut mai potrivită pentru această carte prinsă în mrejele unui secol de istorie cu i mic și i mare.
Toate aceste femei care ne stau în spate
Povestea mea cu această arheologie de familie a prins contur abia după ce tata a plecat brusc dintre noi, într-o seară rece de februarie. Tot ce adunasem despre această ramură de arbore genealogic erau mai degrabă note de subsol, nu aveam decât câteva nume și legături de rudenie.
Moartea lui a prăbușit în mine lumi și a adus mai multe întrebări decât puteam duce. M-am refugiat în cărți de psihogenealogie ca să înțeleg coincidențele și tiparele, să pot răspunde cumva îndoielilor care-mi străbăteau corpul. Și dincolo de neliniștea asta, era și un fel de misiune față de fetele mele. Aveam o moștenire de lăsat, una pe care dacă nu o găseam eu, nu mai putea fi recuperată.
Oricât de clișeic sună, am găsit laitmotivul rădăcinii mele – maternitatea. Toate aceste femei care stau în spatele meu, din ambele ramuri, au fost mame dedicate care au ținut casele împreună, au crescut copiii și-au dat mai departe o putere căreia nu i-aș zice nici sacrificiu, nici reziliență, nici resemnare. I-aș zice dragoste cu D mare. Acel avânt care te duce înainte în ciuda vremurilor, o dârzenie pe care avem nevoie să o primim din generație în generație.
Și asta am găsit în cartea asta atât de cinematografic construită, toate aceste femei a căror viață li se suprapune pentru o vreme, dar care rămâne prinsă-n fire invizibile de păianjen până la final.
Trei generații și o promisiune
Personajul meu preferat rămâne Rosa. Cred că femeile astea, crescute într-o lume atât de crudă, prinse în războaie care nu le-au aparținut, dar care le-au rescris destinele, au o aură aparte care va rămâne mult timp specială, în literatură și în viața reală. Dincolo de asta, Rosa este și cel mai bine construit personaj. Restul femeilor par, mai degrabă, începuturi, destine prinse în mrejele unei istorii asupra căreia nu au drepturi depline și nici ambiții mărețe.
Poate ăsta e și farmecul acestei cărți, că poate fi despre tine, despre familia ta, despre vecinii tăi. E povestea unei societăți patriarhale, cea pe care bunicile noastre au trăit-o și pe care, într-un fel sau altul, încă o trăim în multe colțuri de lume. O perspectivă feministă despicată în vremuri și personaje diferite, într-un soi de revanșă personală pe care fiecare dintre femei încearcă să o îndrepte pentru cea dinainte.
Promisiunea acelui nume de familie al femeilor este, de fapt, marele pariu al acestei cărți. De la Rosa Anello, Selma Quaranta și până la surorile Maravilla, toate aceste nume de familie sunt, în fapt, numele bărbaților. Și este unul dintre gândurile care au macerat în mine mult timp, căutând prin arhive îngălbenite. Niciuna dintre femeile din urma noastră nu are un nume al ei, toate sunt legături între bărbați. Numele tatălui, numele soțului, familii amestecate și destine suprapuse.
Unde finalul nu e numele, ci povestea
Când înfloresc trandafirii în Sicilia are o învălmășeală de magie și realitate. Gustul de praf, căldura sufocantă a Siciliei, zgomotul cicadelor. Rosa cunoaște pământul cu toate darurile sale și își găsește scăparea din familia ei crudă prin amestecurile de ierburi și prin dragostea stângace pentru Quaranta. Și în tot acest dans de realism magic rural à la Isabel Allende, se simte aerul uscat mediteranean și speranța.
Când înfloresc trandafirii în Sicilia pare că nu are nicio legătură cu numele original al cărții – Il cognome delle donne (Numele de familie al femeilor). Păstrează însă, dincolo de această atmosferă de visare, o legătură poetică cu textul, cu prima femeie din această genealogie. Câteva cuvinte care se transformă într-o metaforă pentru destinele acestor femei curajoase.
Finalul cărții nu este, de fapt, un final, la fel cum nici Povestea nu a început cu Rosa. A început cu o altă femeie, uitată, care a luat numele soțului lăsându-l pe cel al tatălui. Și poate nici nu se va termina cu cele trei surori în care nu ai cum să nu te regăsești. Poate că, de fapt, finalul cărții este atât de lin și brusc pentru că pentru mulți dintre noi viața cu v mic este așa, cu zile care se rostogolesc pasive printre traume pe care le dăm din mână-n mână mai departe.
Și poate promisiunea nu este numele de familie al femeilor, ci dârzenia pe care o lasă mai departe următoarei, ca o leapșă a curajului de a trăi și de a da Viața mai departe.