Avem nevoie de istoria familiei?

În lumea asta în care pare că trăim mai mult online și artificial, mai avem nevoie să știm istoria familiei? Când trăim doar într-un mâine plin de task-uri, joburi și alergături, mai are rost să știm ce a fost înainte?  Morții cu morții și vii cu vii? Suntem vii?

Istoria e plictisitoare, mi-au zis mulți din jurul meu.

Istoria familiei, arborele genealogic sunt povești cu boieri, prinți și prințese, nu pentru oameni simpli de la țară. Ce istorie să scrii? A celor mulți și mici care au trăit, au iubit și au murit în secolele trecute?

Doar nume?

Nume, sunt doar nume. Scrise pe acte îngălbenite, pe cruci dărâmate și putrezite, pe fotografii cu colțurile rupte. Sunt doar nume?

Rada este cel mai viu nume pe care l-am auzit în copilăria mea. Nu îmi amintesc cine l-a rostit, cum l-am aflat, dar îmi amintesc cum îl imaginam: o femeie magică, aproape ireală, care a existat cu mult înainte de mine.

Am descoperit nume din familia noastră din pomelnicul pe care îl făcea mamaia pentru biserică, pentru cei adormiți. Acolo, înșirați unul după altul, strămoșii mei nu au părut niciodată reali.

Într-un fel sau altul, am știut numele bunicilor mei, deși nu i-am prins în viață pe părinții mamei, iar pe bunicul patern l-am cunoscut prea puțin, în primii ani din viața mea. Mamaia povestea mereu despre părinții ei. Nu îmi amintesc mai nimic, dar simt emoția din glasul ei și astăzi, până în adâncul stomacului. Dorul, durerea, amarul.

Cine sunt strămoșii noștri?

Rada a fost primul nume pe care l-am știut din străbunicii mei. Când am început să cochetez cu ideea unui arbore genealogic, acum câțiva ani, am pus pe o pagină ruptă dintr-o agendă numele lor. Nu mai era doar un pomelnic, avea un pic mai mult sens. Înțelegeam că au fost oameni în carne și oase, cu vieți reale.

Mai târziu am înțeles însă că nu este doar despre nume și date, ci despre ceea ce au transmis mai departe prin fiecare om care le-a urmat. Cum s-au legat alegerile și deciziile lor, strat după strat, pentru a ajunge la mine. Încet, ca într-un vis pe care abia ți-l amintești dimineața, am început să integrez această realitate: sunt copilul strămoșilor mei.

Stau toți în spatele meu și au fost acolo tot timpul. Au dat tot ce a fost mai greu mai departe, dar și tot ce au avut mai bun. Și nu vor decât să fie văzuți. Dacă îi vedem, conștientizăm tot ce am preluat de la ei fără să vrem, fără să știm, fără să înțelegem ce putem face mai departe.

Avem nevoie de istoria noastră

Deci da, cred că avem nevoie de istoria familiei noastre. Avem nevoie să le știm numele, chiar și așa, înșirate ca într-un pomelnic. Să-i numim, să-i onorăm, să înțelegem în ce vremuri au trăit, ce dureri i-au înconvoiat, ce iubiri au trăit, cum și-au crescut copiii, ce au ales pentru familiile lor. Avem nevoie să știm cum arătau, ce boli au avut, cum au venit pe lume, cum au murit, ce au lăsat în urma lor.

Sigur, poate părea copleșitor să știi toate acestea, mai ales când nu ai acces la o carte atotștiutoare în care sunt trecute toate aceste informații. Dar oare este despre informații? Nu este oare despre a începe de unde ești, cu ce ai? Niște certificate de naștere într-o cutie veche de bomboane? Sau câteva fotografii în alb-negru, sub care ai putea observa culorile vieților lor?

Străbunica a fost mai mult decât un nume

Rada avea 20 de ani când s-a căsătorit și, un an mai târziu, a născut-o pe Elisaveta, primul dintre cei șapte copii. Alți 20 de ani mai târziu, îl năștea pe Dumitru, mezinul familiei și tatăl tatălui meu. Îmi place să mă gândesc la ea așa o povestesc alții: era o femeie frumoasă, înaltă și subțirică. Era blândă și aduna toți nepoții în jurul ei, cu grijă și iubire. A rămas văduvă timp de mulți ani, iar când a murit, la 77–78 de ani, a lăsat în urmă multă tristețe și dor. Tata avea 5 ani.

Poate chiar a fost magică.

Am avut norocul să ascult în călătoria asta genealogică câteva povești care mi-au alinat nerăbdarea și golul din jurul numelui ei. Tânjesc să-i văd chipul, dar nu am nicio fotografie cu ea. Uneori mi-o imaginez, alteori nu simt decât o afecțiune pe care nu știu să o descriu. Îți poate fi dor de cineva pe care nu l-ai cunoscut?

Pun pe hârtie, în jurnal, numele strămoșilor. Le las acolo să stea scăldate în mina de creion și încerc să le caut poveștile. Găsesc frânturi în documentele de arhivă și încerc să le conturez viețile, dincoace de secolul în care și-au trăit-o. Adaug piesă după piesă, prea mici pentru a contura o istorie. Dar câtă viață e în lumile astea mici.

Din pomelnic în astăzi

Avem nevoie de istoria familiei? Avem nevoie, da, să putem traduce felul în care ne-a început povestea, să putem explica fricile și fidelitățile inconștiente. Avem nevoie să știm de unde venim. Nu pentru a ști unde mergem, ci pentru prezent. Pentru cine suntem astăzi, fix în acest moment. Nu pentru a blama, ci pentru a recunoaște. Sunt copilul strămoșilor mei și port în mine tot ce au trăit și iubit, tot ce au simțit și murit.

Am ales să scriu despre Rada pentru că, într-un fel, ea este un laitmotiv al maternității pentru mine, în arborele meu. Este omul despre care știam cel mai puțin acum și despre care, astăzi, pot scrie cu sufletul plin.

Să scriu ce nu uit

La un moment dat sfătuiam, plină de înțelepciunea celui care nu-și urmează niciodată propriile sfaturi: scrie tot, fără să editezi, fără să raționalizezi, scrie tot ce știi și simți despre strămoșii tăi.

Poate că, într-un fel, sfatul meu a făcut un arc peste spațiu și timp și a ajuns până la mine. Și scriu tot ce știu despre strămoșii mei, ca să pot, într-o zi, să adun totul într-o istorie extrem de subiectivă a familiei mele.

Pentru că nu au fost doar nume. Și tot ce a murit trăiește în mine să dau mai departe.