Felul în care le vorbim copiilor noștri devine vocea lor interioară

Felul în care le vorbim copiilor noștri devine vocea lor interioară

Felul în care le vorbim copiilor noștri devine vocea lor interioară. (Peggy O’Mara)

Acesta este unul dintre citatele pe care le-am găsit demult și care mi-a rămas lipit de minte și suflet. Îl știam dinainte să o am pe Iunona și știam că trebuie să fie una dintre ideile care avea să definească felul în care vreau să îmi cresc copilul.

Ce îi spun copilului meu în fiecare zi

În fiecare zi îi spun cât de mult o iubesc. Iubirea aia necondiționată de nevoia de a primi înapoi ceva sau de a convinge să facă ceva. Iubirea simplă care nu așteaptă răspuns. Nu trece o zi din viețile noastre în care să nu ne îmbrățișăm și să ne spunem că ne iubim.

De câteva luni, simte nevoia să îmi zică mai des că mă iubește. Inventează tot felul de comparații și uneori mă întreabă ea dacă o iubesc. O ador pentru că este atât de bună și isteață și râde zgomotos din tot sufletul. O las să fie curioasă, să încerce să facă lucruri, să simtă satisfacția și bucuria. Nu este zi în care să nu mă gândesc că Iunona e toată soare, toată bucurie.

Nu trece o zi în care să nu îi spun că o iubesc. Copila mea mă îmbrățișează, mă mângâie, îmi spune că mă iubește. E toată o lume de bucurie. Îi spun în fiecare zi că este puternică și curajoasă, că poate, că e de ajuns. Îi spun că e minunată.

Și ea vede în noi bucuria de fi împreună. Vorbim la fel unul cu celălalt, la fel cum vorbim cu ea sau cu blănoșii. Ne cerem scuze când greșim. Nu ne culcăm niciodată supărați. Într-o lume care se transformă, noi încercăm să ne construim lumea acasă, împreună.

Amalgamul de voci din capul meu

În aproape 35 de ani am adunat în capul meu un amalgam de voci preluate din jurul meu. Toată lumea spunea despre mine că-s rușinoasă și timidă, așa că m-am comportat ca atare. Toată lumea spune că nu-s puternică, așa că am acceptat asta. Poate și pentru că oamenii nu știau că ceea ce spun influențează atât de tare. Singurul om care a știut să îmi dea mereu aripi a fost mama. Vocea ei îmi răsună în minte când uit să fiu blândă cu mine. Și asta vreau să îi dau și eu Iunonei – vocea-reper pe care să o aibă toată viața.

Suntem de ajuns, Iuno.

Nu o idealizez, nu o răsfăț. Îi spun cu aceeași blândețe și că nu îmi place cum se comportă uneori sau că nu e în regulă ce face. Îmi cer scuze când nu am răbdare, când mă enervez. O ajut să conștientizeze toate emoțiile, mai ales cele de furie, tristețe sau frică. A învățat să respire adânc și să-și potolească singură furtunile la pieptul meu.

Pentru unii sună ridicol comportamentul meu. Pare că vorbesc despre relația mea cu un adult, nu cu un copil de aproape trei ani. Dar exact asta contează cel mai mult: nicio secundă nu mă comport cu ea de parcă ar ști mai puțin sau ar fi mai puțin decât un om mare.

Felul în care le vorbim copiilor noștri se transformă în felul în care ei ne vorbesc. Ei sunt oglinzi, iar noi le suntem zei. Și toată povestea asta cu felul în care îi vorbesc mi se întoarce acolo unde doare mai tare: la fetița de nouă ani pe care doamna învățătoare a făcut-o să simtă că nu poate, nu știe, nu merită.

Suntem de ajuns, Iuno. Împreună.

Alte povești despre felul în care le vorbim copiilor noștri

Căutând autorul citatului pe google, am găsit câteva articole utile pe care trebuie să le dau mai departe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.