De ce nu renunțăm?

De câte ori nu am simțit că gata, s-a terminat, orice ar fi nu se mai poate și trebuie să renunțăm? De ce nu renunțăm? De câte ori nu ni s-a strâns sufletul ca un arici speriat și am căutat cu disperare o ușă sau o fereastră să ieșim? De ce nu renunțăm, totuși? De ce respirăm și căutăm soluții să rezolvăm problemele?

Mi se întâmplă frecvent să visez. În ultimii ani mi se întâmplă destul de frecvent ca visele să mi se împlinească. Dar, cum am mai povestit de câteva ori, am talentul de a mă speria de visele împlinite.

Primele mele zile la Enescu au fost extrem de ciudate. M-am gândit serios de câteva ori să plec pentru că eram convinsă că nu am cum să fac față, că nu am ce căuta acolo, prin oamenii aceia super-profesioniști. Dar nu am renunțat. Am înghițit în sec, am tras aer în piept, am mai lasat să treacă un pic de timp, am dormit – nu vi se pare că după o noapte problemele de ieri nu mai sunt atât de mari pe cât ați avut impresia? Și m-am trezit într-o zi și mi-am dat seama că sunt acolo dintr-un motiv. Pentru că am fost aleasă, pentru că aveam potențial. Mi-am transformat potențialul aceasta în profesionalism. Nu a fost deloc ușor, dar nu am renunțat.

Astăzi, la aproape doi ani de primele mele zile la Enescu, sunt mult mai zen. Am trecut prin niște experiențe personale și profesionale care îmi dau curajul să zâmbesc mai des, să cred mai mult, să respir mai bine. Iar pentru sentimentul acela că faci ce știi și ce îți place chiar că nu aș putea renunța cumva.

Și totuși, sunt momente în viață în care trebuie să renunți. Nu din lașitate, nu din comoditate, nu din disperare, ci din curaj și încredere. La începutul anului am renunțat la jobul pe care mi l-am dorit din tot sufletul – să lucrez în departamentul de PR la ICR. Nu mi-a fost nicio clipă ușor. M-am gândit mult înainte să renunț, m-am gândit la toate soluțiile, am lăsat timpul să treacă și totuși am renunțat.

Și este una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat până acum. Ieri am aflat că Marga și-a dat demisia. Nici măcar nu m-am putut bucura. Otrava e deja răspândită în sistem. Au plecat tot mai mulți profesioniști, au obosit mulți oameni care au rămas, măcar cu sufletul, pe baricade. Mi-ar plăcea să mă întorc într-o zi acolo, într-o echipă de profesioniști. Dar nu regret nicio clipă că am renunțat.

De-a lungul anilor, și s-au adunat și anii, am renunțat de multe ori. Am renunțat la iubiri și prietenii otrăvitoare, am renunțat la joburi prost plătite și stresante, am renunțat la cărți și filme, am renunțat la unele planuri și vise. Cred că, până la urmă, nu ne definesc atât alegerile în viață, cât intuiția de a renunța când sufletul ți-e otrăvit și de a continua atunci când ești doar trist și obosit…

2 Replies to “De ce nu renunțăm?

  1. 🙂 frumos…foarte frumos, iar Festivalul Enescu este fără îndoiala cel mai bun festival, din toate punctele de vedere, de la organizare, la spectacol în sine, de la atmosferă și până la emoția creată!
    Felicitări pentru tot ceea ce faci, Simona!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.