Cristiana Achim, pianista care vrea să schimbe lumi prin muzica sa

Cristiana Achim este o tânără pianistă care știe că o să schimbe lumi prin muzica sa. Adună oameni în jurul ei, dăruiește zâmbete și muzică și inspiră. De când avea 5 ani a visat să fie o pianistă profesionistă, deși rostea cuvintele fără să le înțeleagă neapărat însemnătatea. Știa, însă, că are o energie minunată de dat mai departe și știa că o poate face doar prin felul în care își mișcă degetele pe cele 88 de clape ale pianului.

Pentru mine, discuția cu Cristiana Achim a fost o demonstrație de curaj și seninătate, o recunoaștere a faptului că atunci când crezi cu toată ființa în ceva, energiile își fac loc printre greutățile vieții.

Copila care plutea pe scena Ateneului

Așa am cunoscut-o pe Cristiana Achim. Avea 16 ani și plutea pe scena Ateneului Român, primind cu un zâmbet mare aplauzele oamenilor din jurul său. M-a fascinat felul în care energia ei solară prindea rădăcini în scenă și muzica se înălța spre cupola Ateneului. Era un concert al Cameratei Regale dintr-o iarnă geroasă, eu eram într-un carusel de emoții și frici, iar copila diafană cânta Carnavalul Animalelor, de Camille Saint-Saëns, ca și cum timpul se oprise în loc.

Atunci își câștigase locul alături de Camerata Regală printr-un concurs dedicat elevilor deosebiți care studiau muzică. Poate că am cunoscut-o într-un moment în care eram toată emoție și energiile noastre s-au intersectat cumva. Dar am știut de atunci că nu va fi singura oară când voi auzi numele fetei cu zâmbet de soare.

Îmi amintesc cu drag acel concert pentru că m-a apropiat mai mult de muzică, de artă și de mine. Sala mare a Ateneului Român este cea mai frumoasă și impunătoare sală de concert în care am cântat și a contribuit enorm la starea mea de împlinire de atunci. A fost ceva magic pentru că în momentul în care am pășit pe scenă nu mai conștientizam emoțiile. Am zâmbit larg și m-am bucurat de fiecare secundă. A fost incredibil! Nu pot compara cu absolut nimic acel sentiment de libertate totală.

arhiva personală Cristiana Achim

88 de clape și o copilărie senină

Cristiana Achim are 20 de ani, a crescut în București și a studiat pianul la Liceul Dinu Lipatti. Astăzi este studentă la cea mai prestigioasă școală de muzică din Europa: Royal College of Music London. Dar drumul până la South Kensington a fost unul greu. Cristiana vorbește, însă, mai degrabă despre felul în care această luptă a modelat-o, despre cum i-a unit familia și despre cum este recunoscătoare pentru tot ce are acum.

Își rememorează copilăria ca fiind una plină. De la studiatul de pian până la temele de la școală, Cristiana își amintește zâmbind că mama sa îi era un soi de manager care îi structura programul.

Îmi aduc aminte că după școală ea ma ducea în parcul Carol. Acolo îmi făceam temele, mă jucam și apoi mă întorceam la școală seara pentru orele de pian. Am fost norocoasă să cresc cu această idee de a combina distracția cu munca. Norocul meu a fost că parinții mei nu mi-au luat niciodată dragul de a mă juca, de a fi copil. Ba din contra, nu mi-au cerut niciodată să studiez la pian, nu mă închideau în cameră până seara ca să cânt, cum li s-au întâmplat altor pianiști, din păcate.

E fericită că în copilărie a avut timp pentru toate, fără ca pasiunea ei pentru pian să o priveze în vreun fel de bucuriile vârstei. Dincolo de teme și studiu, a investit timp și energie în relația cu sora ei mai mică despre care spune că este, într-un fel, copilul ei și cea mai bună prietenă.

În spatele unui copil lumină e un părinte soare. (Mirela Retegan)

Cuvintele astea mi s-au lipit de suflet din secunda în care le-am citit. Și mă gândesc mereu la ele când văd copii fericiți și luminoși. Așa este și Cristiana. Și după ce mi-a povestit, am înțeles de ce este un om-lumină.

Eu sunt un om vesel, iar acest lucru se datorează familiei mele. Părinții ne-au lăsat întotdeuna, pe mine si pe sora mea, să ne alegem ceea ce vrem să facem în viață. Au existat momente de dubii, dar alegerea a stat tot timpul în mâinile noastre. Acum nu îmi lipsește faptul că nu m-am jucat probabil atât de mult ca un copil ‘obișnuit’. Îmi plăcea ideea ca sunt deosebită, că fac ceva în plus față de alți copii. Când mă uit la imaginea de ansamblu din perspectiva de azi, îmi place ce văd. Îmi place cine sunt, cine am devenit. E frumos să te uiți în urmă și să vezi că totul s-a întâmplat așa cum trebuia să se întâmple până la urmă.

Arhiva personală Cristiana Achim

Nu e greu să îți dai seama din felul în care povestește cât de importantă este pentru ea familia. Și mai ales cât de relevant a fost rolul familiei sale în felul în care a crescut. Simt din cuvintele ei că îi este greu să își amintească toate momentele în care oamenii încercau să o convingă că nu e potrivită pentru muzică.

Pentru părinții mei acele piedici au fost semne de întrebare dacă ar trebui să continui studiul, dar de fiecare dată ajungeau la concluzia ca sunt făcută pentru pian. Și alegerea mea de a pleca în străinătate ne-a apropiat mai mult ca niciodată. Mă bucur că au reușit să adopte o mentalitate mai open-minded, acum sunt mai toleranți și toată această experiență este benefică acum în relația cu sora mea mai mică.

Copilul care avea un vis. Și visul o avea pe ea.

La primul recital am avut cele mai multe emoții din viața mea! Eram la Palatul Copiilor din București, înconjurată de o mulțime de copii și părinți, toți copleșiți de stres. Îmi aduc aminte cum am întrebat-o pe mama dacă în afară de repetiția generală mai trebuie să cânt. Eu credeam că asta a fost, doar repetiția, dar după reacția ei, am realizat că abia începea totul. Acum mi se pare chiar amuzant, având în vedere că toți cei din scara blocului meu veniseră special să mă asculte cântând Ceata lui Pițigoi, iar eu tremuram toată de frică. 🙂

Întâlnirea cu Ana Pitiș a fost cea care i-a schimbat viața profesională. Și-o amintește ca un om venit parcă dintr-o altă lume, o femeie absorbită de adevărul muzicii și de frumos.

Așa-mi place să mi-o amintesc și când studiez la pian. În momente nesigure mă-ntreb ce ar face doamna Pitiș acum? Pianul primit moștenire de la dumneai este instrumentul cu cea mai mare valoare sentimentală. Deși este foarte vechi acum și greu de acordat, îl voi păstra întotdeauna în casa mea. 

Arhiva personală Cristiana Achim

A adunat lumea în jurul ei de mică. Se spune, de altfel, că oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune. Cristiana doar putea visa să studieze la cea mai bună școală de muzică din Europa. Dar ea și-a făcut partea. A muncit, a studiat, a vrut să fie mai bună în fiecare zi. Și când a venit timpul, oamenii s-au strâns în jurul ei și au pus cărămizi la visul ei londonez.

De la Ceata lui Pițigoi la Royal College of Music

Am dat probă în mai multe locuri din UK (Manchester, Glasgow, Londra), iar audiția pentru Royal College of Music a fost ultima din acea saptămână încărcată cu examene. Așa că m-am dus acolo de dimineață fără niciun pic de emoții. Îmi ziceam că dacă locul meu este acolo, ei mă vor accepta. Cred că asta m-a suprins cel mai tare la mine, faptul că am adoptat o atitudine foarte pozitivă și nu cred că eram prea conștientă de lucrul ăsta atunci. Nici nu mă așteptam să fie două runde de audiții. Îmi aduc aminte că după prima rundă au zis ‘Congratulations!’, iar eu credeam că deja am intrat la facultate. 🙂

M-a emoționat teribil felul în care s-au strâns oamenii în jurul tău și cum au contribuit la împlinirea visului de a studia în Londra. Felul în care s-a strâns toată această comunitate în jurul ei prin tot felul de evenimente. Când am văzut reportajul Cristinei Hurdubaia am simțit cum crește în mine o admirație și afecțiune față de copila de la televizor care vorbea cu o gingășie savuroasă.

Dacă nu era Cristina Hurdubaia, cu siguranță visul meu nu se îndeplinea întru totul. Pentru mai bine de o lună, cât a durat procesul de strângere de fonduri, am simțit că visez, că nu este real ce mi se întampla. De ce atâția oameni vor să mă ajute? Mă întrebam în fiecare zi dacă eu chiar merit acest lucru.  Încă nu realizez câți oameni deosebiți m-au ajutat într-un timp atât de scurt. Îmi doresc mult să îi pot ajuta, la rândul meu, pe cei care au nevoie.

Sindromul impostorului stă și la pian

Mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu ideea că merit tot ce mi se întâmplă, că am muncit toată viața mea pentru această dorință de a fi eu însămi în sfârșit. Nu am realizat de la început că visul meu va căpăta forma aceasta și voi pleca la Londra. Chiar dacă nimeni nu și-a dat seama, mie îmi era un pic teamă de noul meu drum.

Nu știam dacă este o alegere bună ce vreau eu să fac, pentru că în jurul meu erau oameni care mă încurajau să îmi urmez pasiunea, iar alții care îmi spuneau că mai bine stau eu acasă, ar fi mai comod. Mă bucur totuși că nu i-am ascultat și am avut mult, mult curaj să fac acest pas, indiferent de părerea oamenilor. Așa și reușesc să mă mențin cât de fericită pot, în ciuda piedicilor. Acum cred că merit pe deplin să fiu aici.

Arhiva personală Cristiana Achim

Inspirații. Patricia Kopatchinskaja & Eddie Hazel

Uneori mă inspiră diverse interpretări ale unor piese care acum sunt și în repertoriul meu. Alteori sunt inspirată de energia și imaginația unui artist, indiferent de instrument. Violonista Patricia Kopatchinskaja este cel mai bun exemplu. Ascultând-o atât live, cât și online, am realizat că poți da viață și culoare unor lucrări indiferent de genul respectiv de muzică. Așa că atunci când sunt pe scenă, sentimentul pe care îl am este conectat direct cu gândurile din timpul studiului, iar restul este simțirea simplității muzicii.

Pentru Cristiana, muzica este parte din ea și o însoțește la orice pas. În metroul londonez ascultă playlisturi pe care le pregătește de acasă. Nu pleacă niciodată fără căști sau fără idei de melodii pe care vrea să le asculte pe drum.

Nu am un gen preferat de muzică, dar aș asculta pe repeat rock psychedelic, groovy funk sau muzică clasică combinată cu jazz. De curând m-am îndrăgostit de piesa Maggot Brain (Funkadelic), care mă poartă prin toate stările posibile de fiecare dată când o ascult. Eddie Hazel a fost un geniu, iar acest solo de chitară este extrem de similar cu felul în care privesc muzica clasică: tulburătoare. Numai acasă și la concerte o pot asculta și înțelege pe deplin. În nebunia orașului am nevoie să descopăr altă muzică și ascult chiar aproape orice.

Aspirații. Visează să cânte la Festivalul Enescu

Are multe aspirații pentru viitor, printre care să cânte la Festivalul Enescu și la Concertgebouw din Amsterdam. Dar crede că cel mai mare vis pe care îl poate avea este să se poată defini ca un artist complet care se implică atât în viața muzicală, cât și în comunitățile din care face parte.

Cristiana s-a implicat din adolescență în tot felul de proiecte caritabile. A simțit tot timpul că are nevoie să dea mai departe toate emoțiile pe care le trăiește atunci când cântă. A fost implicată într-un proiect social menit să aducă muzica în aziluri, spitale, centre speciale, un proiect fondat de pianista Elizabeth Sombart și susținut în România de pianista Lavinia Dragoș.

Îmi doresc să inspir oamenii din jurul meu, mai ales copiii care vor să-mi calce pe urme. Vreau să ajut prin muzică, vreau să fiu o parte din lumea care a schimbat ceva. Poate că în curând voi afla dacă asta înseamnă sa fii o pianistă profesionistă, cum spuneam când eram copil. Cred că pentru asta m-am născut, să aduc bucurie în jurul meu. Încerc mereu să spun o poveste prin muzică pe scenă. Să spun povestea mea, plină de emoții. Cred că de când sunt la Londra nu am mai urcat pe o scenă cu frică, ci cu această dorință de a împărtăși publicului sentimentele, trăirile și entuziasmul meu. E ceea ce mă face fericită.

foto credit: Roza Zah (stânga) și Dan Turcu (dreapta)

Lumea în care crește copilul meu.

Îmi place să descopăr acei tineri care schimbă lumi în jurul lor cu o siguranță pe care parcă nu o am acum, la aproape 35 de ani. Cristiana Achim este unul dintre acei oameni care schimbă lumea în care crește copilul meu. Mi-am dorit mult să fac acest interviu cu ea pentru că visez să știe toată lumea povestea ei. Și pentru că îmi doresc să ajungă la toate fetele care visează lucruri despre care ceilalți spun că-s imposibile. La 20 de ani, Cristiana își trăiește visul în care a crezut cu ardoare și pentru care a muncit trei sferturi din viața ei. Din fața celor 88 de clape, Cristiana Achim schimbă lumea cu emoție și curaj.

fotografie din cadrul recitalului de la St. James Piccadilly, 2019

O găsiți pe Cristiana Achim pe facebook, instagram, youtube și spotify.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.