Cicatrici

Partea dreaptă, operație de apendicită, 3-4 centimetri, vizibilă.

Deasupra stomacului, în mijlocul sufletului, rană de dor. Invizibilă, doar amară.

Nu trebuia să fie decât un comentariu la un articol al Cristinei Bazavan – Cicatrici, dar pe măsură ce îl scriam am conștientizat ceva tare ciudat: teama mea de singurătate vine din acea vară în care am stat în spital. Și nu experiența în sine, cât momentul în care am intrat în sala de operație. Eram un copil, nu aveam nici 7 ani. Nu am suferit, ba chiar recunosc că mi-a plăcut să fiu în centrul atenției. Mama era aproape tot timpul cu mine și când nu era ea, erau tata, mătuși, unchi, veri și verișoare. Aveam o vecină de salon care avea niște cartonașe simpatice cu tot felul de activități casnice ale unei gospodine, atunci am învățat să joc război (un joc de cărți), mami îmi făcea supă de pui, nu era chiar cea mai grea viață. Și totuși, experiența operației în sine a lăsat în mine mai mult decât am conștientizat până acum câteva săptămâni – teama.

Nu îmi amintesc să îmi fi fost frică de operație, cred că nici nu înțelegeam ce presupune. Știam doar esențialul – nu o să doară. M-au pregătit, m-au pus pe un pat din acela de spital, cu roți și mă duceau spre sala de operație.

Mama era cu mine. Ei bine, mi se strânge și acum sufletul când îmi amintesc momentul în care asistenta i-a zis mamei că trebuie să aștepte în hol. M-am simțit atât de mică, de tristă, de amețită (probabil de la anestezie sau frică, habar nu am!)…

Am început să plâng și să strig „vreau la mami meu, unde e mami meu?!”. Asistenta i-a zis mamei că am plâns mult timp, deși toți încercau să îmi distragă atenția. Imaginea cu un bec luminos deasupra mea, asistente în jurul meu care mă puneau să le zic poezii și lacrimile mele uscate pe obraji, îmi dau și acum fiori.

Mi-era așa frică și așa dor de mama încât abia după douăzeci de ani conștientizez cât de tare m-a afectat acel moment. Da, eram un copil mămos și înainte, însă de atunci am dezvoltat o afecțiune și mai profundă pentru draga mea mamă.

Cicatricea e vizibilă. La fel și urmele ei, se pare.

Cealaltă cicatrice o am cam tot din perioada aceea. Se manifestă prin dor și tristețe acută.

 

 

One Reply to “Cicatrici”

  1. Ce frumos ai povestit, mi-ai acoperit o cicatrice cu vorbele tale. Căutând și eu în trecut, mi-am dat seama că multe frici ale mele se trag din perioada când eram mică. Asta cu singurătatea, aia cu teama de cutremure, celaltă cu frica de incendii..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.