Carte de identitate. Cum să îți porți fricile, vulnerabilitățile și emoțiile prin lume

Carte de identitate este una dintre acele cărți care te lasă cu un nod în gât și cu stomacul strâns de emoții. Vine încet, ca o ploaie de vară, devine furtună și se transformă în uragan. Răscolește tot în tine. Aprinde, arde, usucă. O citești pe nerăsuflate, cuvânt cu cuvânt, să nu ratezi nimic. Domolește, alină, mângâie. Lasă în tine întrebări pe care nu le-ai pus și răspunsuri pe care ai uitat că le cauți.

Cărți care vin spre tine

Ai avut vreodată sentimentul că sunt cărți pe care trebuie să le citești, despre care ai avut convingerea că vor schimba ceva în tine? Asta a fost senzația mea când am văzut coperta cărții Sandei Nicola pe facebook, acum ceva timp. Știam că va schimba ceva în mine.

Pe Sanda Nicola o știu de mult timp, de la tv, dar transmisiunile de la Vatican, din 2005, îmi sunt cele mai vii amintiri despre ea. Am urmărit-o atunci cu admirație și pasiune, ca un om care se gândea că poate o să facă jurnalism într-o zi. Aveam aproape 20 de ani și căutam profesioniști pe care să îi admir, pe care să îi urmez, de la care să învăț.

Când dai mai departe, deși te frânge

Sunt oameni care trebuie să dea povestea lor mai departe. Cred că Sanda Nicola este unul dintre acei oameni care trăiesc atât de mult(e) și de intens într-un timp atât de scurt încât ar fi păcat să nu dea mai departe experiența lor. Am citit cartea cu frică. Anticipam ce o să scrie, mai citisem interviuri cu ea, o mai văzuse la tv. Am citit cu teama că o să mă doară, că o să empatizez atât de mult cu povestea ei încât o să mă rănească.

A durut. Dar a fost durerea aceea care te învață, care te face mai bun, mai empatic, mai umil. Sanda Nicola scrie despre întuneric, dar și despre lumină, scrie despre suferință, dar și despre fericire. Scrie despre deznădejde, dar și despre credință.

Și poate ești tentat să crezi că este încă o carte de vedetă, pentru PR. Dar cartea asta nu are niciun pic de PR în ea. Este o formă asumată de confesiune, un act de demachiere publică cu episoade care frizează, uneori, autojupuirea, cum spunea incredibil de real Radu Paraschivescu.

O amintire personală cu Sanda Nicola

Îmi amintesc foarte bine singura mea întâlnire cu Sanda Nicola. Eram la o conferință din asta de networking. Nu sunt genul care merge după prezentări sau la pauze să interacționeze cu vorbitorii. Aș vrea să fiu, m-ar ajuta enorm. Dar de data asta am simțit că trebuie să fac asta. Am ieșit după discursul ei și am stat vreo cinci minute de vorbă despre emisiunea ei din acea vreme, Generația cu cheia de gât. Eu eram în primul an de doctorat, când încă nu îmi schimbasem tema. Începusem să studiez tot ce înseamnă nostalgia subiectivă a comunismului. Nu îmi amintesc ce am vorbit cu ea, ci faptul că era foarte caldă și zâmbitoare. Chiar dacă acum știu că trecea printr-una dintre cele mai grele perioade din viața ei.

Carte de identitate sau panici, anxietăți, frici live la tv

La 27 de ani fumam mult, dormeam puțin, mâncam rar și foarte prost, eram exaltată, foarte sociabilă, infernal de sociabilă, voiam ca toată lumea să mă placă și consumam enorm de multă energie pentru asta. Azi am foarte puțină simpatie pentru cea care eram atunci. Plimbam de colo-colo, prin lume, răni și anxietăți pentru care nu căutam leac, ci doar maniera cea mai extravagantă de-a mă preface că nu există. Când ajungeam acasă, între două evenimente mari, când nu mi se întâmpla nimic ieșit din comun, doar viața perfect normală, ieșeau la iveală furii și stări de vinovăție care se cățărau pe mine, sufocându-mă.

Cum să nu ți se pună un nod în gât când citești coperta patru a cărții?

Am scris despre experiența mea cu anxietatea. Mă întreb dacă este cineva care, în vremurile astea sălbatice, nu are (măcar) momente de anxietate. Știu că fiecare suferință este personală și nu există termeni de comparație. Și nici nu e o competiție. Dar mi s-a strâns stomacul când am citit partea despre atacurile de panică făcute în direct, la tv.

Mi-am amintit de câte ori nu m-am închis în băile de la aproape orice job și am plâns. Și am ieșit spălată pe față, zâmbind, fără ca nimeni să știe că înăuntru sunt frântă. De asta încerc în fiecare zi, cât pot eu de mult, să fiu cât mai bună cu oamenii din jurul meu. Habar nu avem ce ascunde zâmbetul lor.

Să te întorci acasă

Citind primele rânduri din carte am înțeles cât de mult avea să mă răscolească. Există un termen limită până la care putem da vina pe părinți pentru ceea ce nu ne-a ieșit în viață așa cum am fi vrut. E absolut în regulă să te revolți, să le contești autoritatea, dar ai grijă să te oprești la timp. 

Și nu se aplică doar relației cu părinții, ci și asupra felului în care te raportezi la locul din care vii, familie, neamuri, tradiții. Cred că vine o vreme în care te întorci acasă cu totul, în care vrei să știi cine ești, ce se ascunde sub numele tău, dincolo de aparențe și banalități. De altfel, cheia acestei cărți stă chiar în povestea Sandei din primele pagini când relatează ce i-a spus un jurnalist francez:

Scrieți cărți și produceți documentare despre ceea ce cunoașteți bine. Documentați viața familiei voastre, a orașului în care v-ați născut, povestiți lumii despre ai voștri. Câtă vreme povestea e autentică, are valoarea ei.

Carte de identitate este o carte de căutarea de sine, despre iertare, despre complexe, despre o viață ca oricare alta și totuși una cu totul specială.

Și ce mi-a plăcut cel mai mult la cartea asta nu stă scris în paginile sale, ci undeva în culisele scrierii acesteia. Am găsit articolul pe site-ul Sandei și mi s-a părut cea mai bună sinopsă a cărții:

Nu e o carte despre complexe depășite pentru totdeauna, nu e o poveste ”de succes”. Chiar dacă azi stau în echilibru, știu de-acum că nimic nu e definitiv, poți pierde într-o clipă de rătăcire tot ce ai dobandit cu mare efort. Recidiva e oricând posibilă.

Cumpără cartea:

4 Replies to “Carte de identitate. Cum să îți porți fricile, vulnerabilitățile și emoțiile prin lume

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *