Viața în timp de distanțare socială. Ștefania Verzea

stefania verzea

Ștefania Verzea are 29 de ani, este asistent social și își plănuise ca anul 2020 să fie unul diferit față de ceilalalți. S-a dovedit a fi deosebit, dar nu în sensul în care îl proiectase inițial. Îmi este ciudat să scriu despre ea nu doar pentru că este mezina familiei noastre, dar este și unul dintre oamenii pe care îi admir enorm pentru munca minunată pe care o face. Nu pot spune despre mulți oameni că schimbă cu adevărat ceva în jurul lor. Dar Ștefania mea o face în fiecare zi, cu modestia și curajul pe care doar un om bun le poate avea.

Acesta este primul interviu din serie de după încheierea stării de urgenţă, așa că am introdus în poveste și o întrebare despre felul în care învățăm să ne adaptăm noilor reguli de distanțare socială și provocările pe care le întâmpinăm în acest nou normal.

Înainte.

Începutul anului a fost unul bun pentru Ștefania Verzea, avusese parte de zile cu sens care păreau să anunțe un an diferit. Și apoi s-a schimbat totul, într-un sens complet diferit. Îmi propusesem ca anul ăsta să accept și să primesc lucrurile pe care viața mi le va oferi. Așa că îmi doresc în continuare să pot să fac acest lucru, indiferent de vremurile pe care le trăim sau urmează să le trăim.

Ca mulți alții, vedea toată situația cu noul virus ca fiind încă departe de noi și adoptase o atitudine mai lejeră, crezând că nu va fi atât de grav în țară. Dar cumva, în subconștient, îi era teamă să accepte că ar putea să fie vorba și la noi despre izolare, moarte și schimbarea vieții. Nu m-am simțit pregătită din punct de vedere psihologic pentru tot ce avea să însemne actuala situație. Am învățat însă să accept ce trăim și încerc să îmi țin mintea ocupată cu lucruri frumoase, adică să citesc, să ascult muzică, să colorez și să mă reîntorc la folderele cu fotografii.

Izolare.

Nu a fost deloc ușoară viața în perioada de izolare. Și-a repetat zilnic faptul că viața ni se întâmplă fix așa cum trebuie să ni se întâmple și că tot ce avem este momentul prezent. Depinde de perspectiva pe care alegem să o vedem. Uneori mă gândesc că poate nu ni s-a schimbat viața în sine, ci ni s-au schimbat niște libertăți, rutina, opțiuni de a o trăi. Dar viața e încă acolo, chiar dacă poartă mască, cu frică în suflet  și cu izolare în jur. Dacă încerc să ies din tablou și să privesc din exterior, realizez că viața mea e încă acolo. Doar că în aceste momente trebuie să fie trăită diferit. Diferit nu e mereu ușor.

Cel mai mult a ajutat-o că a fost alături de o parte din familie. Simte că această perioadă a obligat-o cumva să inițieze mai multe conversații cu sine despre cu bucuriile, tristețile, fricile, anxietățile și despre amalgamul de emoții. Nu pot să spun că wow, m-am redescoperit, însă m-am ascultat și m-am iertat mai mult decât o făceam de obicei. Și aveam nevoie de asta.

Doruri și frici.

Cel mai mult îmi este dor de oameni. De părinți și de familie, de curtea de acasă, de îmbrățișări. Apoi, mai e dorul nebun de fotografie, natură, călătorie și mare. Visez plaja goală de dinainte de un răsărit, pescărușii agitați și lumina specifică unei dimineți de vară.

Ironic sau nu, în ultimii doi ani am descoperit cât de terapeutică poate să fie o îmbrățișare și cât de frumos conectează doi oameni. Presimt că o să mai dureze ceva vreme până când voi reuși să îmi întind (liniștită) din nou brațele către oameni. Dar vor veni vremuri în care îmbrățișările ne vor vindeca de tot ce trăim acum.

Îmi este frică de necunoscut.  Cumva, noi nu am fost obișnuiți să conștientizăm moartea, pare un subiect despre care nu e neapărat nevoie să se discute, de parcă am fi nemuritori. Poate că toată perioada asta ar trebui să ne deschidă ochii și să ne determine să avem curajul de a reflecta mai mult atât la viață în sine, dar mai ales la moarte. E dificil și doare, dar este necesar.

stefania verzea

Din izolare în distanțare.

Ștefania Verzea simte că distanțarea socială ne va apropia cumva spiritual. Vom descoperi alte modalități de a fi alături, dar în același timp de a ne arăta afecțiunea, respectul, dorul.  Vom avea  mai multă grijă unul față de celălalt și vom continua să ne conectăm sub alte forme. Cu siguranță timpul petrecut împreună va avea alt impact asupra noastră.

Prima ieşire, după mai bine de două luni, a fost un amalgam de senzații. Mi-a fost în primul rând teamă. Încă mă tem. Ies și apoi îmi doresc să ajung din nou acasă, unde m-am obişnuit şi ştiu că sunt în siguranță. Încă nu am avut nevoie să merg cu vreun mijloc de transport în comun, însă recunosc că mă sperie ideea.

Cea mai mare provocare pentru ea este masca. Nu ies din casă fără ea, însă încă am discuții serioase cu puiul meu de claustrofobie şi învăț să accept realitatea. Respir. Respir. Respir. Îmi repet constant în minte cã respir. Nu e uşoară adaptarea, dar aveam nevoie să fiu din nou afară, cu picioarele pe pământ. Îmi lipsesc zâmbetele şi chipurile oamenilor pe lângă care trec, dar încerc să mi le imaginez.

După.

Nu știe dacă va face ceva diferit după ce va trece această pandemie. Poate voi prețui mai mult timpul petrecut alături de oameni. Sper doar că după ce vom fi din nou liberi, voi avea curajul de a nu mai amâna întâlniri, cărți sau momente doar din comoditate. Se pare că viața are ironiile sale. Erau momente când tânjeam după zile petrecute în casă. Eh, acum aș da orice doar să ies și să mă conectez din nou cu natura, sub cerul liber, nu doar din balcon. Dar izolarea asta va rămâne o lecție. Pentru cei care vor avea puterea să nu o șteargă din ei.

Lumea după.

Ștefania Verzea crede că această pandemie ar trebui să ne dea un restart la tot, inclusiv la modul în care alegem să avem grijă de mediu, de animale, de noi înșine.

Lumea post-Covid 19 o să fie fix așa cum vom avea grijă de ea. Am văzut poza asta undeva pe facebook și este atât de reală. Ar trebui să începem să înțelegem ce dăm mai departe, să ne gândim la felul în care ne contectăm dincolo de ecrane. Eu așa sper.

De văzut/citit/ascultat
Apropieri este o serie de micropovești despre vieți simple în vremuri complicate. Citește și alte frânturi de viață normală în vremuri de izolare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.